Un cunoscut mi-a povestit cum a fost ajutat pe vremea regimului comunist să nu divorţeze. Era prin anii ’80. Locuia într-un sat cu pretenţii de suburbie, de la marginea Bucureştiului. Avea o soţie tînără şi frumoasă, dar cu care, din diverse motive, începuse să nu se mai înţeleagă. Apăruseră, zicea el, unele incompatibilităţi. După ce-a răbdat o vreme situaţia, omul şi-a găsit o altă parteneră şi a început a-şi neglija familia. Dădea tot mai rar pe acasă. Soţia l-a luat la întrebări şi un timp a tot minţit-o. În cele din urmă însă, într-o discuţie aprinsă, i-a explicat că are pe altcineva şi că vrea să divorţeze. La ţară, pe atunci (şi de bună seamă că şi astăzi), faptul că bărbatul avea o ibovnică se mai trecea cu vederea, dar chestiunea cu divorţul era de-a dreptul inacceptabilă. Aveau doi copii şi familia nevestei considera că ar fi rămas singură şi "de ruşinea satului".

Disperată, femeia s-a sfătuit atunci cu un văr de-al ei care le era vecin şi lucra la Bucureşti. Bărbatul îl cunoştea bine pe acel văr al nevestei cu care uneori mai bea cîte o bere. Ştia în acelaşi timp şi că e un mare securist. Aşa de mare, că uneori îl zărea la televizor în filmările cu Nicolae Ceauşescu, pe undeva prin planul al doilea.

Şi s-a făcut ca în toiul crizei conjugale, vărul nevestei să-l invite la o plimbare pînă în Bucureşti. I-a spus că nu-i funcţionează maşina şi l-a rugat să-l repeadă pînă la locul unde lucra şi unde musai ar fi trebuit să ajungă. Au pornit spre Bucureşti cu maşina soţului care şi conducea.

Locul de muncă al securistului s-a dovedit a fi chiar somptuosul sediu al Ministerului de Interne (cu vedere atunci către Calea Victoriei). Vărul nevestei a insistat să intre şi soţul în clădire, să nu aştepte pe afară. Au străbătut mai multe culoare, au coborît nişte scări la subsol, iar securistul l-a introdus într-o sală de sport unde l-a rugat să aşte