Ultima oară cînd l-am întîlnit pe Nathan Zuckerman a fost în iulie 2006, cînd a venit la Bard College, la petrecerea care sărbătorea sfîrşitul pubertăţii mele. În seara aceea m-am trezit meditînd la cei aproape douăzeci de ani de prietenie, de-a lungul cărora Nathan mi-a fost un nonconformist şi nepreţuit ghid pentru viaţa, psihicul şi arta americane. Şi din nou am fost uimit de privilegiul extraordinar de a avea, ca nou-venit în această ţară, pe cineva precum Nathan, care să-mi descifreze acest nou şi necunoscut teritoriu. Trăim astăzi într-o epocă în care nimic nu e văzut, auzit sau citit dacă nu e scandalos şi nimic nu pare suficient de scandalos pentru a fi memorabil. Şi totuşi, în această triplă ipostază – de autor, personaj şi narator, o performanţă literară cu totul neobişnuită –, Nathan a dovedit, după o lungă şi extraordinară carieră, că este şi că rămîne memorabil. Cum izbuteşte un scriitor care se declară preocupat de „introspecţie şi subiectivitate“ să devină cronicarul desăvîrşit al Americii secolului XX? Utilizînd individul – adevăratul subiect al literaturii – pentru introspecţia unei naţiuni care nu are timp şi nici nu se dă în vînt după introspecţie. Neîncrezător în gîndirea şi obiceiurile parohiale, Nathan s-a impus totuşi ca profund cunoscător al moravurilor unei comunităţi, fie aceasta evreiască, a negrilor, feministă sau chiar cea a corectitudinii politice. Pentru el, „fuga de rutină“ este o fugă necesară de bi-gotism, de feude, de ipocrizie socială şi de alte constrîngeri, pentru a avea referinţe, după cum îi place să spună, „dincolo de masa din bucătăria de la Newark“. Cu toate acestea, înţelege dureros de exact nu doar puterea eliberatoare, ci şi preţul unei întreprinderi pe cît de necesare, pe atît de riscante. Un critic a numit opera lui Nathan „o comedie a prinderii în capcană“. Ca unul care vine dintr-un loc şi dintr-o biografie în