Tot ceea ce prestam, indiferent ca e vorba despre Guvern, Parlament, scara blocului sau Eurovision, se poate reduce la foarte putine cuvinte: o piesa subtire.
Astfel ca in momentul cand belim ochii la reusita vreunui roman care a traversat granita spre a le castiga increderea altora, daca noi n-am simtit momentul, ne intrebam daca nu cumva e extraterestru.
Conchidem, de fiecare data, ca nu e, prin urmare facem pasul urmator: e o victorie romaneasca! De aceasta data in Turcia, unde Mircea Lucescu a reusit sa castige Cupa UEFA cu Sahtior Donetk. La simpatia pe care a castigat-o, am putea sa-l rugam sa puna niste pile la presedintele ucrainean, poate rezolvam cate ceva si cu Bastroe.
Pana acolo insa, la anul avem un nou Eurovision, si daca suntem destepti, inlocuim sistemul de selectie al pieselor trimise sa ne faca de rusine cu sistemul pur si simplu. Cel pe care Lucescu il cunoaste, si se rezuma tot la cateva cuvinte: sa gadili coarda, dupa ce-ai intins-o, astfel incat sa sune ca o vioara. De la genunchii fotbalistilor pana la productia de pepeni de la Dabuleni.
Sultanul e destept, iar Eurovisionul romanesc e tampit. Se rezuma la incercarea de-a intui aerul proximei competitii, apoi a strange elemente de folclor, disco si balada intr-un singur produs care sa semene cu toate pisele castigatoare. Poate, poate o nimerim. Ne-am apropiat de doua ori, datorita inspiratiei care i-a adus in acelasi film pe Luminita Anghel si Sistem, si gatului fantastic al lui Mihai Traistariu.
Jocul ghicitului atmosferei de la Eurovision ar echivala cu dorinta lui Lucescu de-a cunoaste cati metri vor avansa adversarii dupa lovitura de deschidere, cati newtoni au atacantii in piciorul drept si cat de aproape de faze va fi arbitrul.
Nu ai cum, decat daca esti Dumnezeu. Insa nemurirea nu reprezinta o intreprindere imposibil
