După cum se ştie, oraşele mici, îndeobşte numite "de provincie", au născut, graţie încrengăturilor complicate în care se adună şi se despart relaţiile dintre locuitori, graţie arhitecturii lor obosite (întotdeauna, indiferent de situarea spaţială ori temporală), graţie acelui inefabil aer melancolic alcătuit din apusuri somptuoase, arbori seculari, caldarîm accidentat, ciripit de păsărele şi cucoane (scuze pentru barbarism!) andimanşate, au născut " zic " o întreagă literatură. Exemplul obligatoriu e, fireşte, Madame Bovary, dar el este precedat şi urmat de o adevărată legiune. Din punctul de vedere al rubricii de faţă, interesante pot fi însă numai oraşele mici posesoare de teatru " iar din cîte ştiu eu, această categorie nu a născut nimic specific în cîmp literar, cu excepţia unui policier nemţesc (Krimi, ca să mă exprim adecvat) al cărui titlu, fireşte, îmi scapă acum. Această indiferenţă a autorilor faţă de subiect e regretabilă, pentru că fie şi numai viaţa actorilor din asemenea oraşe oferă o veritabilă comoară de teme, conflicte şi tipuri, numai bune de "nemurit". Din fericire, omisiunea poate fi, totuşi, oricînd remediată.
Regretul pentru pomenita absenţă m-a invadat nu demult, pe cînd traversam în marş forţat zona centrală a oraşului Eger, dinspre castel spre teatru. Pentru că la Eger, urbe de cca 60.000 de suflete, situată în nord-vestul Ungariei, într-o renumită zonă viticolă, există şi un castel, şi un teatru. Legătura subtilă dintre ele este asigurată de Géza Gárdonyi, scriitor din secolul al XIX-lea, al cărui nume figurează atît pe frontispiciul teatrului, cît şi pe coperta unui foarte popular roman, Stelele din Eger, pe care întîmplarea face ca eu să-l fi citit, tradus în româneşte, la o vîrstă foarte fragedă, cînd poveştile unde eroismul şi dragostea se întîlnesc îţi produc o impresie " cum se zice " de neşters. De aceea, cînd teatrul din E
