● Omul cu Şobolani, Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid, Razna Music, 2009.
Ce ar fi de spus? Că cel mai mediatizat moment din istoria de 10 ani a trupei Omul cu Şobolani a fost cel în care vocalul trupei, Dan Amariei, a adormit pe scenă la un concert? Că numai atunci cîteva ziare şi reviste pe care le găseşti în cabinetele dentiştilor au aflat că există rock alternativ în România? Că rockul alternativ din România continuă să fie privit, după 10 ani şi mai bine, ca un bau-bau cu oameni beţi pe scenă? Merită oare să te întrebi de ce, după 10 ani de muzică şi cîteva albume care au dat sentimentul normalităţii, nici o casă de discuri nu s-a arătat interesată să producă Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid? Că acest album a ajuns să fie distribuit împreună cu revista Sunete, în lipsa oricărei alte oferte decente? Oare pretenţiile noastre au ajuns atît de ridicate încît să reproşezi formaţiei că nu aduce nimic nou? Sau, dimpotrivă, să nu fie nimeni interesat de puseurile grunge filtrate prin standarde britanice tip Muse, Placebo sau, în definitiv, de ce nu?, Coldplay? Să nu fie nimeni care să nu observe că cele mai bune versuri în limba română sînt cîntate, în momentul acesta, de Omul cu Şobolani? Chiar să nu existe cale de mijloc între lălăielile fără cap şi coadă şi evadarea orgolioasă în elitismul cu rădăcini progresive? De ce ar trebui ca această cale de mijloc să fie ignorată total, de o parte, şi bagatelizată cu dispreţ, de cealaltă?
Ne putem pretinde suficient de ştiutori încît să dăm la o parte un demers atît de limpede şi de concret precum cel propus de Omul cu Şobolani, doar pe motiv că nu au avut curajul, ştiinţa sau ambiţia să vină cu ceva cu deosebire nou? Să privim cu îngăduinţă realitatea muzicală din patria noastră, ca să observăm că ce au însemnat Timpuri Noi, pentru anii ’90, a fost continuat în bună măsură de Omul cu Şobolani, în
