Ţările mici au un fel anume de-a se legitima prin lucruri mari.
Ele întreţin astfel iluzia propriei importanţe şi oferă spectacolul piticului care, privindu-şi fotografia sub lupă, speră să descopere un uriaş. Fascinaţia faraonismului românesc se traduce prin goana bezmetică după superlative. Ne place să fim cei mai cei din ţara cea mai cea. N-ar fi de mirare ca manualele de istorie să preia obsesia şi să ne trezim cu figuri istorice redenumite în consecinţă: Mircea cel mai Bătrân, Ştefan cel mai Mare, Alexandru cel mai Bun, Mihai cel mai Viteaz.
Până atunci, România îşi palpează moţul şi se răsfaţă în judecăţi autoadmirative. Iar dacă în vechime teritoriul ei era locuit de „cei mai viteji dintre traci”, astăzi superlativita galopantă propune noi sminteli.
Singura instanţă pe care pare s-o recunoască România e Cartea Recordurilor. La noi, Guinness nu mai e marcă de bere, ci sigiliu al excepţionalismului. El omologhează capacitatea naţiei de-a face abstracţie de priorităţile reale şi de-a aşeza în locul lor monumente de-o zi. Seduşi de criteriul volumetric, de lungime sau de înălţime, românii mai au o marotă: crăpelniţa.
Cele mai multe fandacsii superlative sunt depuse pe altarul burţii şi împărţite martorilor scăpaţi de alimentaţia raţională a lui Ceauşescu. Dacă în decembrie Capitala a forţat pătrunderea în Cartea Recordurilor prin prezenţa unui număr de 3.939 de Moş Crăciuni colindând pe străzi, dacă de Paşte sucevenii au arătat lumii cel mai mare ou încondeiat (7,25 m lungime, 1.800 kg greutate, plus soborul aferent pentru sfinţire), celelalte năzdrăvănii au fost sortite în exclusivitate tubului digestiv. Excursiei prin duoden, jejun şi ileon.
Să ne amintim câteva dintre aceste fantezii şi să admitem că avem o problemă. Iată, pentru început, cea mai lungă tartă cu căpşuni (31 m), vernisată cu doi ani
