De multă vreme, Uniunea Europeană are o voce moale în privinţa celor mai serioase provocări la adresa securităţii globale. Mai grav, tonul anemic se menţine şi cînd e vorba despre ameninţări la adresa securităţii Europei înseşi. Politica externă şi de securitate a UE se articulează greu, iar mult aşteptata politică unică a Europei în această materie este, mai degrabă, un deziderat îndepărtat, decît o realitate strategică. Putem lesne înţelege de ce. În cadrul Uniunii Europene există cîteva mari puteri, sensibil egale ca pondere strategică şi militară, iar interesele naţionale de securitate ale acestora nu se armonizează atît de uşor. Observatorii lucizi ai procesului de integrare europeană au anticipat pe bună dreptate că în domeniul securităţii numitorul comun va fi foarte greu de atins şi, chiar dacă va fi atins, va fi atît de mic încît vocea UE în problemele securităţii globale se va limita la enunţarea unor principii generale şi va fi dominată de o prudenţă excesivă pentru a nu compromite chiar şi minimul agreat. Problema care apare imediat este lesne de anticipat. În faţa unor provocări extrem de dure, precum islamismul radical ori expansionismul rus, poziţia UE va fi ineficientă.

Probabil că această slăbiciune se vede cel mai bine cînd evenimentele devin arzătoare chiar pentru securitatea Europei. Iar Rusia " va trebui să admitem cu tristeţe " nu este deloc un partener al proiectului unei securităţi continentale bazate pe democraţie, pe rigorile statului de drept, pe principiile dreptului internaţional. A fost criza repetată a gazelor. A fost, apoi, invazia teritoriului georgian. Rămîne, în continuare, prezenţa militară rusă pe teritoriile naţionale ale altor ţări. În fine, agresivitatea politică a Kremlinului la adresa celor mai mulţi dintre vecinii europeni este, de asemenea, o constantă care face parte din peisajul obişnuit. Motivele pentru care R