Printre preocupările constante ale românilor este şi aceea de a-şi inventaria darurile genetice. Şi generozitatea matricială, pe lîngă faptul că este inegalabilă, are şi avantajul de a fi inepuizabilă; românul s-a născut poet, românul s-a născut creştin, românul s-a născut defensiv (adică n-a dus niciodată războaie de expansiune), românul s-a născut român, chiar şi atunci cînd nu era decît dac, peceneg, cuman sau simplu soldat al Imperiului. Ba s-a mai născut chiar şi cu acele calităţi care la data naşterii sale nici nu erau inventate; românul, de pildă, s-a născut preşedinte. Pentru că altfel nu se poate explica stihiala vocaţie prezidenţială, fără pereche în nici o altă ţară europeană, care se manifestă subit atunci cînd devine cazul cu alegerile. Dar toate acestea, la urma urmelor, pot fi reduse la una singură: românul s-a născut, aşa cum bine zice el din tată-n fiu, Poet. Adică s-a născut cu vocaţia exemplarităţii, s-a născut ales. În timp ce alte naţii au trudit din greu, vreme de zeci de generaţii, ca să dobîndească anumite deprinderi (şi acum fac eforturi mari pentru a le consolida şi perpetua prin educaţie), românul este înzestrat spontan, adică prin transmitere naturală. Din această pricină, vocaţia lui este geniul şi orice somaţie a rigorilor profesionale anonime este o adevărată însultă. La o privire oricît de sumară prin istoria culturii noastre se va observa negreşit că ea are o structură oligarhică, oarecum asemănătoare binecunoscutelor modele politico-economice din ţările Americii Latine. Un număr mic de personalităţi a acaparat cam toate teritoriile spiritului, în timp ce o masă amorfă, o foşgăială de nume şi de chipuri, abia dacă acoperă vreo cîteva pogoane. Clasa de mijloc a culturii, cea care asigură vigoarea, continuitatea şi dinamica unui organism sănătos, dacă nu lipseşte cu totul este suferindă, costelivă şi somnambulă. Pus alături de Vlah