Monstrul fericit, cea de-a patra carte a lui Radu Vancu, se subintitulează poem. Asta în ciuda cuprinsului care numără, el singur, mai bine de patruzeci de poeme. Dacă, ţinând cont de filiaţiile livreşti pe care le ia în posesie fiecare dintre secvenţe, am încerca să le ridicăm pe acestea la puterea cuvenită, densitatea lirică ar deveni deja aproape imposibil de cuantificat. De unde trebuie, în asemenea dificile condiţii de adaptare, începută lectura? Radu Vancu însuşi oferă o sugestie, atunci când îşi concepe sintagma din titlu (fericită la rândul ei) distorsionând începutul unui text, Raţiuni de supravieţuire, aflat undeva la jumătatea volumului: "Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură./ De ce-ar fi el sentimental ca serial killerul/ surâzând tandru când vede la ştiri/ pozele victimelor?/ Să nu-ţi urăşti & să nu-ţi iubeşti amintirile." (pag. 37)
E drept că de aici mai trebuie întoarse câteva pagini până la întinsul eseu prin intermediul căruia fascinaţia alcoolică profesată îşi vădeşte, în defavoarea eventualelor suspiciuni de adicţie, aerul substanţial erudit. Spre deosebire de natură, iată, cultura face salturi. Căci nu despre alcooluri pur şi simplu scrie Vancu, ci despre un anume scenariu, bine trecut prin alambic, în care, desigur, acestea joacă neînduplecat diverse roluri de figuraţie. Aşa încât Monstrul fericit e în mai acută măsură afin cu Punţile Stalinskaya teoretizate de Radu Andriescu decât cu Băutorii de absint interpretaţi, cu doi ani în urmă, de cinci poeţi optzecişti de frunte.
Veritabilă postfaţă, fiindcă singura bucată care-i urmează nu-i decât un apendice închinat unui cunoscut poem al lui Ion Mureşan, eseul la care mă refer nu lasă pe dinafară, dintre toate ale literaturii, absolut nimic. Debutează ca o confesiune anodină, continuă pe un ton memorialistic nefixat foarte limpede în timp,
