Filmul lui Matteo Garrone, Gomorra, realizat după romanul omonim al lui Roberto Saviano apărut în 2006 realizează o vedere în secţiune asupra unui fenomen care apare apoi detaliat statistic abia la sfârşit: Camorra, mafia napolitană. Suntem departe de La piovra (1984), celebrul serial al lui Luigi Perelli şi Damiano Damiani cu permanent reflexivul comisar Corrado Catani, un romanţ poliţienesc cu parfum de telenovelă şi femei frumoase şi triste, cu gesturi votive deturnate civic şi crudităţi servite ca la carte. Nici romanţa din The Godfather al lui Francis Ford Coppola cu mafioţi ca nişte titani, încovoiaţi de responsabilităţi, vendete şi amintiri, trecând drept adevăraţii păstrători ai tradiţiilor unei Italii vechi, risorgimentale, garibaldiene nu a supravieţuit. Cât despre macaronarii-aventurieri care au traversat oceanul cu tot cu spaghetti milanesi, precum impenitentul Tony Montana alias Al Pacino (Scarface), nici vorbă, cu toate că numele lui este pomenit de unul dintre cei doi scissionisti, fapt care-l recomandă drept model pentru o ficţiune sinucigaşă. Proporţiile hollywodiene ale pistolarului italian, Il Mafioso, redutabil edificate nu numai de Scarface (1983) al lui Brian de Palma cu Al Pacino cu accentul său nazal şi expresia sa scârbită sau cocheţii şi pitoreştii Goodfellas din filmul omonim al lui Martin Scorsese apărut în 1990 sau americanizaţii mafioţi din Prizzi's Honor (1985) al lui John Huston pentru a enumera doar câţiva clasici dispar în Gomorra. Într-un fel, Matteo Garrone reînnoadă cu tradiţia neorealismului italian, felia de viaţă este livrată însă ca un biftec în sânge, trântit astfel încât fleica să răsune înfundat precum corpurile de vieri ale mafioţilor măcelăriţi fără figuri de stil sau aristocratice reverenţe făcute tradiţiei. Şi cei care în final îi ucid pe cei doi tineri porniţi în marea lor aventură fluturând numele eroului favorit