Au trecut de atunci ani. Aflasem că ieromonahul Rafail, fiul lui Noica, s-ar fi retras într-un crâng din Apuseni (moţii spun crânguri pentru aşezările lor), departe de falsa civilizaţie a Europei apusene. Am încercat să-l caut. După câteva drumuri costisitoare şi Publicitate fără niciun succes, am avut parte de o experienţă mai puţin obişnuită. Când tocmai dădeam să plec (cred că era la a treia sau a patra încercare de a merge acolo) a apărut, urcând pe potecă. Mi s-a făcut ruşine că am îndrăznit să-i tulbur liniştea, îmi era teamă de întâlnirea cu el, nu ştiu. M-am ascuns în spatele unei tufe uriaşe de iasomie. Tocmai începuse să înflorească, erau flori către partea de sus a tufei, pe care nu le puteai ajunge cu mâna. Poteca, sălbăticită şi ea, era la mai puţin de doi metri de locul unde mă ascunsesem eu. S-a oprit, în dreptul aceleiaşi tufe (nu avea cum să mă vadă, dacă vederea lui ar fi fost asemeni celorlalţi oameni, tufa era aproape compactă). Mângâia, presupuneam eu, cu mâna sau cu privirea un lăstar cu boboci. L-am auzit vorbind. Vorbindu-i. „Nu te-ai deschis încă. Deşi de mult trebuia să o faci... Ştiu, e rece...“ Am crezut că îmi vorbeşte mie, încă mai cred asta şi acum... Cum L-am văzut eu de departe, mă putea vedea şi el... Şi-acum, ce fac?! mă întrebam. Şi chinuit de întrebarea asta şi de ruşinea ce mă cuprinsese, am auzit ceva ca un foşnet. Şi toţi bobocii care mai erau – cu sutele – pe tufa aceea uriaşă de iasomie – s-au deschis dintr-o dată...
Au trecut de atunci ani. Aflasem că ieromonahul Rafail, fiul lui Noica, s-ar fi retras într-un crâng din Apuseni (moţii spun crânguri pentru aşezările lor), departe de falsa civilizaţie a Europei apusene. Am încercat să-l caut. După câteva drumuri costisitoare şi Publicitate fără niciun succes, am avut parte de o experienţă mai puţin obişnuită. Când tocmai dădeam să plec (cred că era la a treia sau a
