W. G. Sebald (1944-2001) reprezintă un caz neobişnuit: după vîrsta de 40 de ani, un relativ obscur universitar german stabilit în Anglia a început să scrie romane foarte bine primite de critică în spaţiul anglo-saxon, apoi şi de publicul larg din diferite ţări. În condiţiile înmulţirii textelor dedicate scriitorului, se poate vorbi de o modă, hrănită şi de emoţia produsă de sfîrşitul brutal al artistului, într-un accident de maşină.
Cel mai apreciat roman al lui e Austerlitz, apărut puţin înaintea morţii. E o carte densă, fără paragrafe, unde, la fel ca în alte titluri ale autorului, frapează amestecul naraţiunii cu eseul (sunt cititori entuziasmaţi de lungile digresiuni) şi inserarea a nenumărate fotografii alb-negru, a căror putere de evocare e de multe ori discutabilă. Pe lîngă oameni, gara din Anvers, o fortăreaţă, o raniţă, o colecţie de fluturi, cerbi lopătari, două bile de biliard, o înşiruire de pubele în faţa unui zid scorojit şi multe altele: reproducerea atîtor fotografii ar putea să trădeze neîncrederea în ficţiune sau să exprime, după unii exegeţi, atribuirea unui sens obiectelor, convingerea în existenţa unei ordini secrete. E un roman făcut să fie reluat curînd după prima lectură, deşi există riscul să apară prea evidente cusăturile, iar impresia de originalitate să se estompeze. Oricît ar impresiona gravitatea şi nobleţea tonului, rare în literatura ultimilor cel puţin cincizeci de ani, sute de pagini croite pe asemenea calapod lasă pînă la urmă o impresie de monotonie. Cea mai mare parte din Austerlitz înseamnă o artă de secol XIX; deloc surprinzător, în contextul în care majoritatea modelelor lui Sebald sunt scriitori din acel secol.
Ţinînd de o convenţie a povestirii, straniile întîlniri ale enigmaticului Jacques Austerlitz cu naratorul se întind pe zeci de ani; amîndoi bărbaţii, asemănători în fond, par să dispună de
