Mă culc devreme, la unsprezece şi un sfert, ca să evit cercul vicios de la miezul nopţii: nu adorm de teamă că nu pot să adorm. N-am noroc. Pe ecranul de sub frunte apare scris cu litere de-o şchioapă: TÂRG. Au fost ani când, chiar şi ţinându-se târgul la douăzeci de minute de mers pe jos, am putut să nu mă duc. E drept că acolo era infernul. Pe unele porţiuni trebuia, ca să treci, să te freci de burţi. Dar, când puteam să stau acasă, nu-mi păsa. Acum, fac acelaşi drum, însă în loc să intru în clădirea Teatrului, cobor la metrou. Aş putea să mă duc la Romană, cu zece minute mai mult, iar de acolo, cu 331, direct. Numai că, Ştiinţe economice, Dorobanţi, Confederaţiei, clădirea Televiziunii şi aşa mai departe, nu ştiu, în plin trafic, când ajung. Şi nu trebuie să fiu acolo când o fi; trebuie să fiu la o oră anumită fix. La ora când am treabă, vreau să zic. Deci, metrou. La Aviatorilor, n-am ce face, trebuie să cobor. Urc abia acum în 331 şi mai durează, cât a rămas, între zece minute şi jumătate de oră. Ceea ce înseamnă că îmi iau o marjă, ca să fiu sigur că mă prezint la timp: la ora când am de vorbit eu însumi sau, pe principiul nu se face să nu vin, numai de ascultat. Străbat, de obicei pe un soare de te înmoaie ori, după anotimp, pe un vânt de te îndoaie, interminabila esplanadă şi deja încep să apară semi-cunoscuţii şi cunoscuţii vagi. La primii, mă întreb: îi salut şi trec sau mă şi opresc? La ceilalţi: îi salut sau nu? Poate m-au uitat. Rezolv problema într-un fel sau altul, urmând ca greul abia să vină. Urc treptele, intru, dau să-mi cumpăr bilet. Domnişoara de la casă mă înştiinţează: persoanele de vârsta a treia, nu! Pătrund sub cupola vastă şi simt imediat senzaţia aceea, n-o mai numesc, la vederea atâtor cărţi. Cu gânduri dintr-astea, n-am cum să adorm. Somnifer. Mă trezesc buimac, mă uită la ceas. E abia ora cinci. Mai pot să dorm o oră, o oră şi ceva