În răspunsurile la un chestionar pe care îl propusesem acum câţiva ani unor studenţi, cu scopul de a verifica circulaţia actuală a unor cuvinte argotice, termenul uşchit apărea ca prezent mai ales în fondul pasiv al vocabularului (cu cele mai multe opţiuni pentru categoria "îl cunosc, dar nu-l folosesc). Acest statut era confirmat indirect şi de diversitatea extremă a răspunsurilor la cerinţa de a i se indica sensul. Tinerii au explicat că uşchit înseamnă: "fugit", "plecat în grabă", "plecat pe furiş", "gonit" ("alungat"), "furat", "nebun" ("nebunatic", "trăsnit", "ţăcănit", "ţicnit", "zbanghiu", "zăpăcit", "zmucit", "aiurit" etc.), "şmecher", "drăguţ", "urât", "slab, urâţel", "interesant", "ciudat" ("un pic ciudat", "neobişnuit"), "gătit, înţolit", "amărât". Multitudinea de interpretări, derutantă şi descurajantă la prima vedere, conţinând chiar evaluative de sens contrar ("drăguţ" şi "urât"), corespunde unei polisemii reale a termenului argotic şi (dacă excludem câteva răspunsuri izolate şi deviante) nu e lipsită de logică.

Uşchit e în primul rând participiul verbului argotic a uşchi, care, în două construcţii echivalente (a se uşchi şi a o uşchi), are sensul "a fugi, a pleca repede". Construcţia cu reflexiv ("Uşcheşte-te!") era deja atestată în glosarul de argou al lui V. Cota, din 1936, şi a rămas în uz până azi: "Dacă deranjez mă uşchesc" (S. Tănase, Corpuri de iluminat, 1990, p. 69); "m-am uşchit de pe forumul ăsta" (rdi-board.com) etc. La fel de frecventă este construcţia cu pronumele expletiv o: "Aşa că am uşchit-o, m-am topit la pauză" (S. Cosmin, Aştept provincia, 1987, p. 83); "şi-a făcut repejor bagajele şi a uşchit-o peste Ocean" (starmania.ro). În Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967), construcţia apărea cu verbul în varianta fonetică a uschi ("Cum a văzut secerea bârligată că se dă la el, a uschit-o!") şi cu explicaţia "a s