În septembrie 1981, am participat, la State University Hospital din Syracuse, New York, la evaluarea unui bolnav cu pneumonie multilobulară rezistenţă la tratament cu antibiotice. Am găsit în patul din unitatea de terapie intensivă un bărbat palid, emaciat, febril şi hipoxemic. Mi-a spus că ispăşea o condamnare de 6 ani la o închisoare din apropiere şi că avusese numeroase contacte homosexuale în timpul detenţiei. Biopsia unei zone afectate a plămânului drept a diagnosticat infecţie cu Pneumocystis carinii. Am relatat detaliile mai tânărului meu prieten Michael Klag, rezidentul-şef al clinicii (acum decan la Bloomberg School of Public Health, Johns Hopkins University, Baltimore, Maryland). Zece minute mai târziu, Mike mi-a pus pe birou un articol publicat în iunie 1981 de o echipă de la Centers for Disease Control în care erau prezentate cinci cazuri de pneumonie cu P. carinii diagnosticate la homosexuali din Los Angeles. Era primul nostru caz de ceea ce va fi numit un an mai târziu sindromul imunodeficienţei dobândite (SIDA). În ţara din care plecasem începuse „obsedantul deceniu“ şi existenţa bolnavilor cu SIDA a fost cu încăpăţânare ascunsă de regimul ceauşist. Am aflat despre amploarea tragediei numai în februarie 1990, când Celestine Bohlen a menţionat, într-o corespondenţă din Bucureşti pentru „New York Times“, statistici ce indicau că printre 2.000 de copii crescuţi în orfelinate fuseseră identificate 250 de cazuri de SIDA şi 200 de infecţii încă asimptomatice cu virusul imunodeficienţei umane. Câteva luni mai târziu a apărut şi primul articol despre SIDA publicat de cerc Publicitate etători din România (Pătraşcu I. V. Evaluation of efficacy of pooled sera in a human immunodeficiency virus antibody prevalence in population surveys. Rev Roum Virol 41:45–51, 1990). SIDA este de mulţi ani pandemică, a dus la moartea prematură a zeci de milioane de persoane