20 de ani de la identificarea genomică a VHC

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de când J. Chen a identificat, prin analiza secvenţială genomică, virusul hepatitic C. Această descoperire epocală a fost prima breşă importantă deschisă de cercetători în marea familie a virusurilor cu tropism hepatic, după identificarea de către T. L. Bloomberg, în 1966, a virusului hepatitic B. Astăzi, ştim că familia virusurilor cu tropism hepatic cuprinde virusurile hepatitice A, B, C, D, E, F şi G şi probabil că viitorul ne va confirma pe deplin două observaţii ale Şcolii româneşti de Virusologie, reprezentată de prof. acad. Ştefan Nicolau şi acad. Nicolae Cajal, precum şi observaţiile clinice ale acad. Marin Voiculescu privind plurietiologia hepatitelor virale şi diversitatea tablourilor clinice, formele subclinice fiind de patru–cinci ori mai numeroase decât formele cu manifestări clinice. Capacitatea crescută a virusurilor de a genera mutaţii viabile şi de a se multiplica rapid, devenind astfel tot mai rezistente la presiunea imunologică a organismului sau la acţiunea antiviralelor de tip nucleotidic/nucleozidic, derivă din procesul de reverstranscripţie fără corectare a erorilor (VHB) sau din resursele intrinseci ale ARN-ului (VHC şi VHD) de a suferi mutaţii spontane cu mai puţin de 10% din genomul tulpinei sălbatice (cvasispecii) sau cu mai mult de 15% diferenţă genomică (noi genotipuri, specii etc). Acest fenomen stă la baza enormei diversităţi a universului viral cu care periodic omul intră în coliziune şi din care, cel mai adesea, iese învingător, realizând vindecarea. Virusul hepatitic B (VHB) se caracterizează printr-o înaltă capacitate mutagenă, astfel încât dezvoltă relativ uşor rezistenţa faţă de antiviralele nucleozidice şi nucleotidice şi chiar şi faţă de vaccinurile actuale datorită mutaţiilor în zona S şi preS. Interferonul (IFN) rămâne o armă redutabilă