Sui memoria*
Traia linistit, fara a se deosebi cu nimic din conditia datului sau predestinat. Pur si simplu, traia. Or, nuantat vorbind, mai vietuia – tautologic – inca. Nu era luat de nimeni in serios. Naivii nu-l cunosteau in esenta, sens, semnificatie. Il luau – in deradere, fireste, – drept un copil, de fiecare data ranindu-l tot mai adanc in tandretea si fragilitatea sa. Nu-i mai bagau in seama mesajele, nu-l credeau in stare sa spuna ceva important, demn de atentia a, cel putin, altui ins, in afara de el insusi.
Da, mai era inca foarte tanar, insa, in menirea si dezvoltarea sa, nu resimtea asta, ci chiar se considera, in deplina luciditate de sine, mult mai matur, pentru ca deja reusise sa cunoasca viata. Pe cand se afundase fara rest in vertijurile ei, in bulboanele existentiale involburate ad-hoc, tulburi, isi pierduse, aproape brusc, copilaria. Iar in cazul sau este exclusa recuperarea, reinsertia, repunerea in drept si actiune.
Asadar, fiind ireversibil, el risca tot mai mult in accelerarea si esentializarea cunosterii, dar nici pana astazi nu parea sigur daca acel risc i-a fost indreptatit. Pur si simplu, nu dansul era cel in drept sa dea aprecierea definitiva (apreciere, totusi, si nu – grav – verdict), aproape fatala – riscului – de care fusese ca si magnetizat, atras, sustras, poate, de la sine, din sine insusi: fapta cunoasterii existentiale aproape misterioasa. Pe care insa dansii, naivii, nu o considerau decat ceva anodin. Cotidian gri, ziceau.
El incercase fatalmente sa traiasca, fara a pune pret pe nimic, pentru ca, pierzand totul, sa nu fie cuprins de suferinta, de strangulatoare regrete. Dansul dorise ca... ei, anume... – aceasta avea sa si-l rapuna, sa-l... excluda! – dorise ca ei, ce-l putin, sa-l inteleaga, in gandul sau de taina ravnindu-le chiar iubirea. Insa aceasta, iubirea, ar fi fost, totusi, prea mult. Po
