Mi-am petrecut multe vacanţe în zone riverane Mediteranei. Am citit că se estimează dispariţia acestei mări peste câteva milioane de ani! Nu-i o treabă care ne mai interesează pe noi, dar cei care vor trăi atunci vor fi mai săraci sufleteşte. Pentru că nu vor mai vedea lumina specială a zilei în aceste zone, nuanţele multiple de albastru ireal al mării şi nu vor mai simţi senzaţia fantastică de bine şi de pace păşind pe sub măslinii centenari ai uscatului. La aeroporturile unde Publicitate am aterizat, în hoteluri, pe plaje şi pe marginea piscinelor de vis, pe străzile comerciale, în muzee, catedrale, pe vasele de croazieră, printre cei care vizitează, filmând necontenit, celebre situri arheologice, foarte mulţi turişti aparţin vârstei a treia! Femei şi bărbaţi cu părul alb, unii evident octogenari sau nonagenari, îmbrăcaţi tinereşte, destui în cărucioare de handicapaţi, având resurse financiare, sfidând vârsta şi suferinţele degenerative cronice, vin aici să se plimbe şi să se odihnească. Au poftă de viaţă, n-au inhibiţii, nu-i interesează cine-i la guvernare în ţările de origine, nu se crispează la gândul că şi la ei este recesiune, iar preţurile la alimente şi la utilităţi vor creşte inevitabil. Ştim cu toţii, pe pielea noastră, dar mai ales a părinţilor şi bunicilor noştri, cum e la noi. Rămaşi sine die în coada plutonului într-o Europă care ne-a lăsat mult în urmă, parcă pătimim la nesfârşit din cauza unui blestem de care nu putem scăpa, oricâţi preoţi nesecurişti s-ar ruga pentru noi.

Majoritatea pensionarilor români sunt nişte amărăşteni. Trişti, bolnavi şi prost îmbrăcaţi, abia de le ajung banii să-şi ia lunar medicaţia necesară, să plătească facturile la lumină şi gaze şi să nu prea iasă din meniuri cu varză, fasole şi cartofi. Iar când reuşesc să meargă măcar la Amara sau la Olăneşti să-şi aline cronicile suferinţe, li se pare de-a dreptul