Destinatari: colegii critici
Stimaţi colegi critici,
Vă vorbeam, săptămâna trecută, despre rolul celorlalţi în a ajuta un geniu altruist ca Maiorescu să-şi împlinească destinul, care la el a fost sacrificiul eului propriu de dragul celui colectiv, pregătirea terenului fertil pentru afirmarea valorilor din jur. Eu cred că, dacă am avea azi un asemenea tip de om, el n-ar putea să facă mare lucru, pentru că proporţia dintre respect şi defăimare din preajma tuturor personalităţilor s-a schimbat în rău. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 mai mulţi erau cei care admirau sincer, cei care ajutau, acum e invers. Ba mai grav, chiar dacă oamenii dispuşi să susţină ar fi mai mulţi, defăimarea s-a instituţionalizat, e organizată şi până la urmă învinge. M-am tot întrebat cum de a trecut atât de senin Maiorescu peste o serie de atacuri penibile la adresa lui, fie acestea încercări dure sau simple înţepături. Rău de tot a fost procesul - azi s-ar numi de hărţuire sexuală - la care a depus mărturie (negativă), între altele, şi eleva Veronica Micle. (Ironia soartei face ca, după mulţi ani, ea să fie cea care îi cere ajutor fostului acuzat.) Oricum procesul a lăsat urme, exact ca-n aria calomniei, iar faima de seducător a avocatului-profesor, nu de tot nemeritată, dar cu siguranţă nici subiect de proces, l-a urmărit de-a lungul întregii vieţi. Revistele umoristice nu-l iartă (într-una e prezentat ca melc "codobelc", iar în Moftul român Caragiale publică, în 1893, gluma îndoielnică "Ghidi, ghidi, Craidon, / Te cunoşti pe barbişon / C-ai fost noaptea la pension"), nici presa politică nu-l menajează, dar, cum se întâmplă adesea, până şi duşmanii îl respectă. Când Panu vine la Junimea, el se simte inconfortabil pentru că l-a atacat în presă pe Maiorescu. Xenopol îl linişteşte: "Mai întâi, Maiorescu nici nu se uită la asemenea nimicuri, şap