Micuţă şi agitată, cu părul blond lung, cârlionţat, prins într-o codiţă, cu ochii mari şi albaştri, ca o mare liniştită, Ştefania nu-şi găseşte locul. Aleargă dintr-o parte în alta, din curte în casă şi invers, se aşază pe pat, se ridică, se duce la televizor, se-ntoarce iar... Ar vorbi, dar nu poate.
Sunete frământate şi chinuite se rostogolesc şi se pierd printre jucării, în camera plină de culoare. Ştefania prinde cutiile cu proteze auditive şi le deschide pe rând. Şuviţe rebele i se rostogolesc pe obraji şi ochii râd odată cu gura, ca de o descoperire fermecată. Arată înspre dispozitivul mic şi îndoit, apoi îşi duce degeţelele spre ureche şi râde din nou. „Înţelege ce-i spunem dacă ne priveşte din faţă şi citeşte cuvintele pe buze. Atunci când nu-mi dau seama ce vrea, o iau de mânuţă şi o rog să-mi arate. Şi când batem din balme, simte vibraţiile. Aude şi zgomotele foarte înalte. Când trece un avion pe deasupra casei, îşi ridică privirea şi se uită pe cer până dispare. La fel şi televizorul, îl aude dacă volumul este la maximum. De multe ori, ia telecomanda şi reglează singură sunetul“, povesteşte Mihaela Anghel, mama Ştefaniei.
Un copil plin de viaţă
E linişte. Nu se-aud paşii, nu se-aude nici apa care ţâşneşte din furtun peste trandafirii şi florile din grădină, nici maşina care se-ndepărtează pe stradă. Nu se-aud vocile copiilor de dincolo de gard, care se cheamă unul pe celălalt la joacă, nici gânguritul lui Daniel, fratele cel mic, sau greierul din iarba de lângă casă. Poarta încremeneşte când tatăl se-ntoarce de la lucru, iar palmele măicuţei reuşesc doar să mişte, aproape pe nesimţite, aerul atunci când se lovesc. Ştefania zâmbeşte. Îşi ia jucăriile şi se caţără pe bancă. Se opreşte repede şi anunţă: „Eu papa“. Melinda Marinescu, profesorul psihopedagog (logoped) la Şcoala „Sfântul Vasile“, unde merge fetiţa, explică:
