Noapte, singur, linişte şi pe coli cuvintele poemelor de iubire înfăşurând amintirea chipului tău mai mult zgomot decât năvoadele pline ale pescarilor. De sărac şi flămând ce sînt, salivez când văd fructele verzi din natura moartă. Poate că mâine am să dispar din lume tăcut şi sângerând precum lumina amurgului în noapte. Amurg de toamnă şi de viaţă, şi singurătatea mea capătă forma uscată şi tristă a unei frunze care cu disperare mai atârnă de creangă ca de-o iluzorie speranţă. }ârâitul vesel al greierilor răsună cât e vara de lungă în timp ce pe cruce patimile lui Iisus nu se mai termină. Seară, vară, şi în iarbă, în prelungirea mângâierii trupul femeii iubite pâlpâie mai dulce decât o candelă lângă icoană. Mireasa ţinând în mâini şi-n gânduri un buchet de flori ca nişte miraculoase lacrimi de lumină. Vara urc potecile unui munte şi fascinat de-atâta frumuseţe îmi pare că păşesc pe triluri înflorite de ciocârlie. Vară, dogoare, şi în arşiţă, la umbra crucii lui Iisus credinciosului îi susură în inimă un izvor cu apă, ca de viaţă. Mă bucur şi (mă) hrănesc numai cu tine Poezie, precum celula de clorofilă cu lumină. Iubito, mă aştepţi numai pe mine, precum creanga înflorită de măslin pe Iuda. Când zâmbeşti mă simt precum un fir de iarbă hrănit şi mângâiat de lumina unui curcubeu. Sînt asemenea unui fluture de noapte atras de tine ca de-o lumină care, până-şi pierde aripile şi viaţa, se zbate şi visează să te cuprindă. Când treci prin faţa mea, ochii şi inima se simt mai bine decât frunzele mângâiate, vara, de lumină. În cămăruţa mea prea mică, nici greierii n-au loc destul să sară. Când zâmbeşti mă simt mai bine decât vagabondul ce-mbracă haina sa de vânt. Primăvara când văd şi simt cum creşte iarba, îmi pare că pe cruce se vindecă rănile lui Iisus. Încordat mai tare ca un arc privesc într-un fel cu plăcere, într-un fel cu regret trupul tău precum vânătorul vânatu