Ca orice universitar care se respectă, profesorul universitar doctor Codrin Liviu Cuţitaru ţine la precizia termenilor. De aceea, primele rânduri ale masivului său volum de publicistică, Istoreme, sunt alocate definirii noţiunii care dă titlul cărţii, să o recunoaştem, nu din cale afară de uzuale. Aşadar, ce iaşte istoremul? Explică autorul în chiar în debutul Cuvântului înainte: "Noţiunea de istorem nu-mi aparţine. Ea vine din poetica noului istoricism şi înseamnă - foarte pe scurt spus - anecdotă. Nu chiar orice fel de anecdotă, se înţelege, este vorba mai curând despre acea povestire absolută, indivizibilă, pe care se întemeiază - foarte frecvent - marea istorie. Dacă dorim să păstrăm perspectiva strict ştiinţifică asupra istoremului, atunci putem zice că reprezintă unitatea de bază, ultimă, imposibil de diseminat, a istoriei ca disciplină, însă şi ca fenomen în desfăşurare. Istoremul va fi, prin urmare, echivalentul lexemului din lexicografie, al morfemului din lingvistică şi, fără îndoială, al fonemului din fonetică". După această scurtă dizertaţie academică, cititorul se poate aştepta la orice, inclusiv la revelarea unor detalii minuscule, până acum ignorate, apte să dezlege mari enigme ale istoriei, precum originea misterioaselor statui de pe Insula Paştelui, asasinarea lui JFK sau mecanismele secrete ale demantelării regimurilor comuniste din Europa de Est. Lectura textelor propriu-zise din volumul lui Codrin Liviu Cuţitaru demonstrează că numărul celor care în ultimii ani au scris istoreme fără să o ştie este mai mare decât s-ar putea crede. O eventuală listă ar trebui să îi cuprindă, obligatoriu, pe G. Călinescu, Geo Bogza, Al. Călinescu, Luca Piţu, Octavian Paler, Tia Şerbănescu, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu ş.a.m.d. Istoremele lui Codrin Liviu Cuţitaru sunt un soi de tablete de autor, mici lecţii de morală practică, desprinse din experienţe de