- Cultural - nr. 308 / 22 Mai, 2009 Amintirea salii de operatie imi revine, din nou, in minte, usor departata, vazuta cu acea distantare care ma scosese din ritmul activitatii zilnice... Cat timp traisem oare acolo? Fara sa ma gandesc la trecerea timpului, fara sa-l iau de fapt in calcul. Ca si cum nu numai ca nu i-as fi apartinut, dar simpla incercare de al evalua, sub raportul trecerii, l-ar fi destramat si resorbit. Ore si ore intregi... Cu atatea si atatea restrictii, cu eforturi epuizante. Cu conditia esentiala a pastrarii echilibrului propriu, a deplinatatii fizice, a acuitatii simturilor. Sub mainile lor, sisteme in perfecta stare de functionare, eu insumi devenisem un desavarsit aparat... Chirurgii, acesti roboti superinteligenti, faceau incizia, fara sa le persiste in minte culoarea calda a soarelui. Nu mai exista culoare calda. Numai alb-galbenul tegumentului. Numai rosul glazurat al sangelui. O, piept ce tresari in grabite si volburate respirari! Si iata, atatea maini, si atatea degete ce se misca intr-o sincronizare perfecta... Ramurisul acela salbatic e altoit de un aparat complex, repede, cu o precizie exasperanta in fata timpului devorator... Aparatele tresar si masoara. Ochii celor din echipa se intalnesc inaintea celui mai dificil moment: reluarea zbaterii bulgarelui de carne insangerata. Trecerea cea mai coplesitoare, de la limita zero, la sens. Pragul imens dintre ceea ce este si ce poate fi... La urma senzatia de golire si de sfarseala... A mers perfect. Prea bine! Se grabesc toti sa iasa si sa vorbeasca despre nimicuri, acoperind spatiul tacerii lungi, reluand la intamplare fraze pe care si le-au mai spus, glume rasuflate. Si astfel, timpul trait acolo pare aruncat odata cu tampoanele imbibate cu sange, uitat printre instrumente pe o masa de sticla... Cate asemenea fragmente de timp se suprapuneau pentru a le alcatui viata? Sunt sigur ca