Afirmat cu întîrziere, după anul 2000, cînd seria optzecistă căreia cronologic îi aparţine părea a-şi fi făcut cunoscuţi de mai multă vreme toţi reprezentanţii relevanţi, Liviu Georgescu apasă pe o multitudine de clape ale claviaturii poetice, ca şi cum ar dori să-şi manifeste un surplus de energie acumulat în perioada de aşteptare. Medic de profesie, desfăşurîndu-şi în prezent activitatea la New-York, dar şi muzician şi pictor, d-sa întrupează o complexitate, un neastîmpăr ce se transmite textelor sub semnul unei aspiraţii de comunicare "completă". Nu e dispreţuită nici relativa proză a unei biografii schiţate în datele-i caracteristice: "La douăzeci de ani m-am îndrăgostit, deşi mă îndrăgosteam / în fiecare an. Dragostelor şi suferinţelor de atunci nu le mai găsesc / parfumul. Îmi amintesc doar că erau enorme. // La treizeci de ani mă sufocam, într-o ţară fără graniţe, fără speranţă / şi credinţă, doar cu gratii. }in minte că voiam să fug, să înot, / să urlu. Puteam mînca şi gîndaci fără să am nici o repulsie, / îmi răsunau în urechi versurile lui Blaga: munţilor, daţi-mi un trup. / Am fost un actor foarte bun în revoluţie, neaşteptînd nici o răsplată. Alţii au primit gloanţe. // La patruzeci aveam un copil, o meserie stabilă, idealuri neîmplinite, / într-un continent îndepărtat, dincolo de apele grele. / Trecerea de la copilărie la maturitate se face acum, spre cincizeci, / cînd nu mai ştiu dacă totul a fost o iluzie, / dacă ceilalţi au existat, dacă eu am fost toţi pe rînd sau deodată, sub marile voaluri Maya, o pace ca oglinda infinită" (Aproape departe). Ambiţia melancolică a unor atari confidenţe e însă rapid depăşită prin amplificarea aparatului poetic. E pusă în funcţiune o maşinărie tot mai complicată care elimină confesiunea nudă, bruiată de sunetul motoarelor metaforice. Intensitatea morală ajunge a fi sugerată indirect, printr-o tonalitate retorică.