La mijlocul anilor ’90, in revista Zig-zag aparea primul serial umoristic din presa romaneasca postdecembrista. Dupa un deceniu si jumatate, am constatat ca a ramas atat de afurisit de actual, incat am decis sa-l republicam.
O viziune
Motto: „Mai am un singur dor,
Da’ nu pot sa-l spun"
(pe un zid)
In noaptea urmatoare, Zizi avu un vis. Se facea ca era in anul doua mii si-un pic. Marea Privatizare era terminata: se privatizasera toti cei Mari. Urmand exemplul USPP (Uniunea Spalatorilor de Parbrize Particulari), toata lumea isi aruncase serviciile in strada: la fiecare semafor, personal de inalta calificare si viteza executa, in treizeci de secunde, coafuri, pedichiura sau masaje thailandeze totale. Era suficient sa-ti scoti capul sau organul respectiv prin geamul portierei.
Pe strazi haladuiau mici grupuri compacte de manifestanti, scandand aceleasi vechi lozinci: „155 de lei un ou, ati votat ce-ati votat!", „240 de luni de minciuni!" sau „Nu mai vrem nici un pic/ Nimic!" „Jos!" nu se mai striga: se pare ca mai jos de-atat nu era posibil.
Stiri-bomba umpleau coloanele ziarelor: un venerabil politician afirma, in pauza unui antrenament de karate, ca detine dovezi in legatura cu incalcarea embarogului asupra Statelor Unite (ce mai ramasese din ele); Uniunea Lipovenilor cersea autonomia Deltei; se apropiau de sfarsit lucrarile la canalul Timisoara-Atlantic; esuasera negocierile asupra celui de-al 87-lea guvern, din cauza refuzului Partidului Comunist (majoritar) de a-l accepta ca premier pe Benone Sinulescu (considerat a fi prea de centru).
Protectia sociala era in sfarsit asigurata, salariul mediu depasind de patru ori pretul unui litru de benzina. Somajul fusese desfiintat in urma uriasei oferte de slujbe in domeniul pompelor funebre.
Un mare cotidian continua publicarea memoriilor principalilor disidenti.
