De cînd cu criza, editurile par să fi găsit o scuză: scoatem cărţi proaste fiindcă, nene, e criză. Se crizează piaţa. în realitate, cărţile proaste sînt cărţi proaste şi atît. Nu sînt cărţi de criză. Cărţi proaste de criză? Şi, eventual, cărţi (tot proaste) în afara crizei. Sau "cărţi de vreme bună"? Editorii par să se chinuie în a drege busuiocul cu ce apucă.

Şi, mă rog, ce vor ei, editorii? Vor să cucerească piaţa cu te-miri-şi-mai-nimica. Ba cu sfaturi pentru femei, cu siropuri idioate, şerbeturi horror, uite-aşa trece viaţa. Sau, de cealaltă parte, thriller-uri de doi bani, peltite rău. Lasă, însă, că nici cu autorii români nu mi-e ruşine: de când au început să scoată cărţi pe banii lor, tot românu-i scriitor. Tot românu' se şi vede (străvede?) auctore. Scriiptor de vagoane, pă vreme dă zăduf. Aştept să se schimbe, totuşi, ceva: şi, de pildă, cărţile bune să fie tratate drept cărţi bune. Să nu ne mai entuziasmăm după cărţile proaste-bâtă, dar fudule, hardcovere care nu merită să fie hardcovere etc. Şi editorii grosieri să mai bage mâna în buzunar şi să facă promovarea adecvată unei cărţi, că bani au. Vor, însă, ca să dea lovitura aşa, din senin. Vor să facă profit de la sine. Să nu dea nici măcar cărţile de la protocol, se zgârcesc la toate. Din calculul hârtiei, este clar că un autor român ar putea să ia, fără mari probleme, un onorariu de 12-14% lejer. Asta, evident, dacă s-ar vinde cărţile. Chiar şi în condiţiile în care o carte nu se smulge din mână, un 10% tot ar trebui să fie cifra de referinţă. Dar să abandonăm cifrele, nu care cumva să părem chiar mai meschini decât sîntem. Pornisem, de fapt, de la alt lucru: că piaţa de carte românească este pe dos faţă de anii '60-'90. Este invadată de subproduse, de produse subculturale din afară. De pe piaţa străină, editori isterici şi disperaţi, patroni, împreună cu armata lor de consilieri de două