Har, muncă neobosită, căutarea noului în parametri de performanţă, continuareatradiţiilor înaintaşilor, carismă, conştiinţă artistică şi socială, respect şi afecţiune pentru public, seriozitate profesională. Toate aceste calităţi s-au regăsit într-un singur artist, cu un nume nemuritor: Gică Petrescu.
S-a născut la 2 aprilie 1915, deşi mucaliţii plasau acest eveniment pe vremea lui Ştefan cel Mare sau a lui Tutankhamon. "M-am născut în Bucureşti, într-o casă de pe Strada Popa Nan, undeva în apropierea Foişorului de Foc. Lumea de atunci nu se compară cu cea de acum. Oamenii au devenit mai săraci şi s-au înrăit", declara nea Gică.
În copilărie, Gică Petrescu era atras de obiectele mecanice, "de ceasurile cu cuc şi gramofoanele cu pâlnie la modă după primul război mondial în casele oamenilor cu o oarecare stare". "Ucenicia" şi-a făcut-o pe gramofonul familiei, pe care l-a şurubărit până l-a dat gata: "Într-o bună zi, vrând să asculte un disc cu romanţe cântate de Alfred Pagoni, tata şi-a dat seama că gramofonul fusese paralizat de neastâmpărul meu iscoditor al tainelor mecanicii".
STRĂLUCIREA PANTOFILOR
Într-o carieră de peste 70 de ani, Gică Petrescu a lansat peste o mie de cântece de petrecere şi romanţe. A fost singurul actor de revistă care a ajuns artist emerit. "Mă suna de nenumărate ori să afle cum este decorul, cum este lumina în platou - îşi aminteşte realizatorul tv Ioana Bogdan. Venea la toate înregistrările, fără excepţie, cu două-trei variante de smoking, de papion, fular sau lavalieră. Strălucirea pantofilor era obligatorie.
Când îl compara cineva cu Frank Sinatra sau cu Maurice Chevalier, nu comenta, dar ştiam că-i făcea plăcere. Preciza uneori cu umor: «Ei, ăştia cântau pe dolari, dragă, dar eu i-am depăşit... cu vârsta!»." Maestrul a plecat în lumea celor drepţi la vârsta de 91 de ani.
