De fapt îi plăcea să trăiască la Paris. Cu buzele mereu lipite de viitor se insinua cu braţele mereu în prezent. Voia să nu mai aibă trecut. O natură tonică într-o lume sceptică. Pesimistă? Nu, mai mult indiferentă. Lumea. Parisul. Ea. Lumea ei era acum acolo. Viaţa ei era acolo. A ales ea, nimeni altcineva cum se întîmplă adesea. Parisul ca vis, Parisul ca idee, ca iluzie, ca o noapte luminoasă. Oraşe unde se poate sta de vorbă şi fără să te îmbeţi. Oraşe unde te îmbeţi şi fără să stai de vorbă cu nimeni. Oraşe pe unde umbli şi trăieşti fără să ştii că eşti într-un loc anume. Argentina părea la fel, dar nu era. Nici Buenos Aires-ul cu aerul lui sever şi impunător. Un oraş pentru bughezie şi militari. O lume cu măştile pe faţă. Pe cine să crezi cînd spune adevărul, pe cine să nu crezi cînd te minte?Adevărul şi minciuna. Doar minciuna. Şi tangoul. Ce să facă ea într-o Argentină unde lumea se simţea bine şi fără ea, într-o ţară care putea s-o ducă bine şi cu dictatură militară şi fără Kiki? Aşa a ajuns ea la Paris. Dintr-un soi de refuz al locului comun. Al unui orgoliu asumat. Străzile goale ale unei adolescenţe lucide. Şi setea ei de a iubi şi a fi iubită. Şi neputinţa ei de a fi altfel într-o lume care nu ştii niciodată cum este cu adevărat. Şi perspectiva unei mediocrităţi bine scrobite, priviri languroase şi sentimente bine călcate, împăturite, aşezate, un dulap cu rufărie, un registru contabil bine ţinut. Uneori cu contabilitate dublă.Şi presiunea, teroarea chiar, a unei ipocrizii cu morgă. Şi adolescenţa rătăcită prin ani, şi maturitatea care vine repede, şi viaţa care ţi se curge printre degete. Ce zici Romero ? Romero dă din cap, aşa e, dar nu mai spune nimic. Parisul e şi ţara lui. Ce fel de ţară mai e şi Argentina asta de unde au tot plecat unul după altul? Mori de vie sau pleci să trăieşti în altă parte. În Argentina nu te aşteaptă nimic. Pleacă. Du-te