Băiatul doctorului Savu din Slobozia fusese condamnat la moarte pentru vorbe. Făcea propagandă comunistă. Avea 22 de ani, student eminent la Litere şi Filosofie în Bucureşti, bani de buzunar cîţi voia de acasă şi nu alerga după fete, îl căutau ele. Ce-i trebuia lui comunism? Asta nu înţelegea dna Savu. Dar nici să-i omoare Antonescu singurul copil, ca să dea un exemplu printre tineri! Doctorul plătise doi avocaţi să-i scoată băiatul din puşcărie, unde aştepta procesul, şi apoi să-i obţină o pedeapsă cu suspendare. Cînd s-a dat sentinţa, nu-i venea să creadă, iar dnei Cecilia i-a albit părul de pe o zi pe alta. Să-i acuzi pe avocaţi că n-au ştiut să-l apere? Ce puteau face clănţăii, dacă Paulică recunoştea şi ce nu făcuse şi le-o tăiase cînd ei invocaseră argumentul tinereţii inocente? La vorbitor, băiatul îi spusese doctorului că nu-l sperie moartea. Nu voia să retracteze nimic, nici măcar la apel. Totuşi, pentru tatăl său, nu era agent al ruşilor şi nu instigase pe nimeni să nu mai lupte pe front. Recunoscuse aceste acuzaţii pentru a demonstra absurditatea procesului. Dar şi pentru că o cauză are nevoie de martiri despre care să afle şi cei care nu cred în ea. Cum să afle, dacă presa e cenzurată? l-a întrebat doctorul. Se va afla! i-a răspuns convins Paul. Savu tatăl nu mai ştia ce să mai facă. I-a trimis o scrisoare mareşalului şi apoi s-a dus la Bucureşti ca să afle dacă scrisoarea ajunsese în mîinile cui trebuia. Soţia lui a ales altă cale. S-a dus la judecătorii Curţii de Apel să-i înduplece, dar nimic. Unul dintre ei i-a spus că în loc să încerce să-l scape pe acest agent al bolşevicilor, ea, ca româncă, ar fi trebuit să şi-l scoată de la suflet. I-a căzut apoi în genunchi soţiei mareşalului, Maria, să-i scape băiatul, după ce a aşteptat-o ore în şir, în faţa casei. Dna mareşal s-a făcut că n-o vede. Apoi şi-a încercat norocul la o Societate Filantropică de doa