Imaginea siluetei slabute a lui Cioran (interpretat de Constantin Cojocaru) suprapusa peste ecranul pe care ruleaza un fragment din horror-ul clasic al lui Bela Lugosi, Dracula, ramane pentru mine cea mai buna ilustratie scenica pentru ceea ce unii au numit tragicomicul romanesc.

Cioran si Dracula. Doua simboluri locale devenite universale. Cine putea sa-i aduca laolalta pe aceeasi scena de teatru daca nu Radu Afrim, regizorul cu un incredibil simt al tragicomicului, sesizabil din plin in textura spectacolului sau dupa piesa lui Matei Visniec, Mansarda la Paris cu vedere spre moarte (titlul spectacolul e mai scurt, Mansarda la Paris). In scena descrisa mai sus, Cioran e surprins chiar inaintea unei vizite nocturne a unui discipol care ii cere binecuvantarea inainte de a se sinucide. Filosoful se spala pe maini, incercand sa-l convinga pe tanar ca jocul de-a moartea practicat de el toata viata n-a fost decat o strategie de supravietuire, dar tanarul, cu extremismul propriu varstei, nu mai vede nuantele si dispretuieste discursul, fiindca tinerii vor fapte, nu vorbe. Scena ar fi putut sa arate in multe feluri, insa Radu Afrim a "setat" tonul inspre comedie, asa cum a facut cu intreaga montare. Spectacolul a deschis pe buna dreptate Festivalul Comediei Romanesti – FestCo (6-13 mai), fiind un bun – si rar! – exemplu de comedie romaneasca buna (chiar daca e o productie a Centrului Cultural Kulturfabrik din Luxembourg).

E comedie prin intentia regizorului de a destinde subiectul "tare" numit Cioran – intentie reusita cu brio prin cateva scene comice memorabile – si romaneasca pe deasupra, prin tematica si personaje, cum spuneam mai devreme. Dupa ce razi din plin asistand la o lectie de filosofie tinuta in ritm de gimnastica de un profesor aproape gol care vrea sa-si antreneze alti muschi decat cei intelectuali, dupa ce asisti la scene din viata ajun