In urma cu cateva zile, m-am oprit cu un prieten (ne dureau picioarele de atata mers pe jos si trancanit) la un bar-restaurant-cafenea-fast-food de la parterul si de pe trotuarul din fata uneia dintre cladirile cu multe etaje mascate de geamuri fumurii, ridicate anume pentru a urati orasul in zonele iertate de privelistea blocurilor comuniste.

Mese de plastic, scaune asijderea, robotei si robotele in uniforme corporatiste coborati cu lifturile rapide la nivelul solului pentru a trage „teava" cateva tigari, pentru a infuleca o chiftea americana si a savura, in ultimele minute de dinaintea reimbarcarii in lift si plonjarii in universul de lumina artificiala si aer conditionat al building-ului de „office"-uri, o limonada indulcita cu miere (s-ar parea ca mai sunt, totusi, sperante! ). Dupa rapida (mai mult mimata) consultare a meniului, prietenul meu a cerut o bautura calda care sa nu fie ceai sau cafea („Va aduc o cacao fierbinte!"), iar eu, aratand cu degetul spre subsolul unei pagini a tripticului-meniu, am spus ca mi-e tare sete si ca as vrea un „toast cu sunca", sa vad cum e. Fara nici o tresarire pe chip, duducuta chelnerita mi-a explicat condescendent ca toastul (pronuntat asa cum l-am scris aici) nu e o bautura, ci paine prajita. Ah! m-am prefacut eu a inghiti galusca, atunci vreau o cafea.

Romanescul „toast", „inchinare a paharului", ne vine din franceza, ca si „a toasta", „a inchina paharul, a rosti un toast" si e mai vechi in limba, intrat, probabil, odata cu valul de neologisme din secolul al XIX-lea care ne-a conectat la limbajul latino-romanic international. In franceza, „toastul" imprumutat de romana este insa… secundar, primul sens al lui „toast" fiind acela de „paine prajita", venit din engleza. Englezii, pentru a explica etimologia lui „toast" „inchinare a paharului" si „toast" „paine prajita", trimit la franceza veche. Unde toas