Pare nepotrivit, la prima vedere, un titlu americănesc, cu o undă balcanică ŕ la Kusturica, pentru recenzia unei cărţi de amintiri cum este Clujul din cuvinte, o carte de burg şi de melancolii controlate, în care absurdul şi patetismul foarte arar îşi fac loc. Totuşi, în volumul coordonat, cu o ambiţie de-a face ceva pentru locul în care eşti cum puţinora le mai stă în fire, de Irina Petraş, preşedinta USR Cluj, şi apărut, în 2008, la Casa Cărţii de Ştiinţă, Arizona spune ceva. E café-barul de lîngă Universitate, acea universitate de care oraşul e plin, pe care aproape toţi chemaţii să-şi amintească o pomenesc şi pe care, o spun convinsă pe propria-mi piele, o poţi iubi nedezminţit chiar fără să-i fi fost student. Şi mai e ceva: amintirea, cu gust de sesiune şi cafea, a timpurilor cînd nu existau decît două valori, cele mai frumoase din cîte sînt: libertatea, şi prietenia. Despre ele, în fel şi chip, e vorba în această antologie ilustrată, în tonuri de sepia, care este a filologilor zvăpăiaţi de la Cluj, cum îi alintă Horia Bădescu într-o baladă, tot atît cît a navetiştilor nevindecaţi, şi-a adulţilor melancolici, ajunşi turişti unde erau acasă.

"După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi/ Unde-am fost prietenul mic al ţărînii din sat", versurile din dedicaţia lui Blaga către Pillat, pe care nu întîmplător le citez - Dor de Cluj, Dor de Blaga e, ca nicăieri altundeva, imn de catedră universitară... - însoţesc, ca un refren nespus, rîndurile scrise în cadenţa paşilor pe piatră. Nu ştiu de cîtă vreme n-am mai văzut, în anii cînd toţi fotografiem, mai bine sau mai rău, perspective, înălţimi, pavajul unei străzi tras în poză. E, îngustîndu-se spre infinit, strada Matei Corvin, cea pe care calci, cea pe care au călcat, ilustrînd vorbele lui Nicolae Balotă despre un Cluj pierdut, şi regretat. Un Cluj care are pietrele, dar şi-a pierdut paşii. @