Am fi putut avea un sfarsit de saptamana minunat. Tudor ma luase prin surprindere dis-de-dimineata: "Scoala-te, somnoroaso, hai sa dam o fuga pana la mare!".
Ne-am urcat in masina si am pornit, fara o tinta precisa. In ultima parte a drumului am luat-o pe cai ocolite, ne-am abatut pe langa tarlale de rapita, pe sub tei umbrosi, prin sate cu gaini care scormoneau in praful ulitei si cu livezi de meri in spatele caselor. In cele din urma, am inchiriat o camera la o pensiune, foarte aproape de tarm. Ne-am plimbat pe malul marii ceasuri intregi, iar seara ne-am dus sa cinam la primul restaurant care ne-a iesit in cale.
Sticla de vin rosu este deja pe masa si asteptam pestele comandat, cand Tudor primeste un apel pe mobil. Arunca scurt privirea pe afisajul telefonului, iar fata lui, pana atunci destinsa, paleste si se crispeaza. "Da? Nu. Nu acum. Da, o sa ma ocup de asta". Inchide si decupleaza mobilul. Ne privim in tacere. Chelnerul ne pune farfuriile cu peste in fata, dar nici unul dintre noi nu se atinge de mancare. Cinci minute, in care ne simtim ca pe o calota glaciara. "Ce voia?", intreb eu intr-un tarziu, fiindca am stiut imediat cine il suna.
Era ea. Cealalta. Melania, femeia cu care sotul meu ma inselase, vreme de zece luni. A trecut un an de atunci, sunt convinsa ca aventura s-a incheiat si totusi e de ajuns ca ea sa dea un telefon si mie imi fuge pamantul de sub picioare, de parca m-as prabusi intr-o prapastie. "Ce voia?", intreb inca o data, iar vocea imi suna cu o asprime pe care n-o recunosc. "Nu stiu", raspunde Tudor netulburat si imi ia mana. "N-am avut chef sa stau de vorba cu ea. Vreau sa ma bucur de timpul petrecut aici, cu tine".
Asta doream si eu. Ar fi fost minunat, doar ca acum nu se mai poate. Telefonul ei a stricat tot. Stia, probabil, ca suntem la mare si a facut-o intr-adins...
De ce il mai suna pe Tudor? De ce to
