Se implinesc, in iunie, 120 de ani de la moartea poetului
Nu trecusera doua saptamani de la aniversarea zilei sale de nastere, cand Senatul ii aprobase, cu unanimitate de voturi, o pensie lunara de 250 lei, si cand conducerea Teatrului National anuntase ca ii reprezinta o piesa. Totusi, in ciuda acestor acte de bunavointa tardiva, Eminescu putea fi vazut ratacind prin Bucuresti, ca un om dezinteresat de cele lumesti. Ce anume il indepartase intr-atat de societate, incat sa se refugieze in sine si sa se baricadeze, interzicandu-si cea mai banala comunicare cu semenii? Era bolnav, fireste, o boala agravata de tratamentul cu mercur administrat de medicii de la Iasi. Si era, pe deasupra, si singur... Dar Eminescu suferea cel mai tare si de ura pe care o simtea ridicandu-se ziduri in preajma lui. "Prea multi sunt aceia pe care i-am jignit spunand adevarul si, dupa cele petrecute, nu-mi ramane decat sa stau sfiicios intr-un colt", ii marturisea el prietenului Ioan Slavici. "Acum nu le va fi greu sa ma prezinte drept un descreierat...". Cat de lucid era poetul, vizavi de ceea ce unii au numit "predestinarea sa"! De ani buni fusese aratat lumii ca nebun, inchis in ospicii, tratat ca atare, desi nu au existat niciodata dovezi depline, ci numai marturiile unor "prieteni", cum era "amicul" Grigore Ventura si altii la fel ca el, ce facusera chiar eforturi ca sa convinga opinia publica ca Eminescu ar fi fost un dement. Ingrozit de amploarea complotului impotriva sa, prin anul 1887, poetul ii scria lui George Panu: "S-a raspandit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspandite poate cu rea-credinta... Te rog, spune tuturor ca se afla in deplina eroare si ca, afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic". Anumite cercuri masonice -neafiliate la Marea Loja Nationala - nu-i iertau clarviziunea, pentru ca
