Florian Bichir: „După tranziția postrevoluționară, iată, criza a devenit scuza noastră cea dintâi. Marea majoritate așteaptă calmă și flegmatică să treacă criza”.
Un vaiet întreg a cuprins România de la un capăt la altul: de la ultimul fermier - ca să fim „politically correct” şi să nu-i zicem de-a dreptul ţăran - şi până la toată clasa politică, inclusiv preşedintele. E criză. Ce ne facem? Bocet peste bocet, lamentări fără lamentări. Iniţiativele, şi acelea puţine, au murit în faşă, optimismul a dispărut, pesimismul s-a instaurat la putere. Laitmotivul acestei stări de comă este criza. „Păi, ce putem face, că e criză?”. „Dacă nu era criza acesta nenorocită, hehei, ce făceam...” Criza este cuvântul magic care te scuteşte de orice efort, îţi dă răspuns la toate întrebările şi neliniştile.
Îţi calmează instinctul de heirupism. Sclipirea imaginară de poftă de muncă îţi este repede calmată de filosofia mioritică: „se merită”? Păi nu, că-i criză! „Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizează. Românul nu munceşte metodic, ci în salturi, are lungi perioade de odihnă, iar la nevoie dă în brânci”, scria Rădulescu Motru, în „Psihologia poporului român” .
Nu avem ce face, e criză. Trebuie să aşteptăm să treacă, deocamdată ne odihnim. Cred că ontologic românul priveşte această criză ca pe o fatalitate, dar şi ca pe o furtună externă, un uragan care trebuie să treacă. Românul nu trebuie să facă nimic, ci doar să aştepte vremuri mai bune. Cel mult cu braţele încrucişate, contemplând ce se întâmplă în jurul lui, pasiv, ca şi cum nu l-ar implica. Un pesimism răsăritean, exemplificat de drobul de sare din poveste!
După tranziţia postrevoluţionară, iată, criza a devenit scuza noastră cea dintâi. Marea majoritate - şi spun marea majoritate pentru că există şomeri care ar munci oriunde, dar n-au unde - aşteaptă calmă
