Eram încă în timpul facultăţii, dar lucram la un cotidian destul de obscut, cu tiraj mic. Redacţia avea câţiva oameni, aşa că trebuia să mă ocup şi de trebi economice, faţă de care nu simţeam nimic. Umblând pe la diverse conferinţe de presă unde se rulau cifre mă plictiseam de moarte. La o bancă dubioasă însă mă împrietenisem cu şeful biroului de presă al acesteia.
Sorinel era un băiat de treabă, nu se strofoca să muncească prea tare. La sfârşitul fiecărei luni trebuia să arate preşedintelui executiv al băncii, un fost contabil burtos, o statistică despre vizibilitatea băncii în presă. Pe ăla nu îl interesau decât datele sterile, adică numărul de materiale publicate despre bancă şi dacă sunt pozitive sau negative. Eu eram exact ce îi trebuia lui Sorinel. Puteam să bag pur şi simplu în ziar ce îmi livra el, eram mulţumit că îmi face altcineva treaba. În plus, mai căpătam de la protocolul ălora câte o sticlă cu whisky, o pungă cu pixuri cu sigla prestigioasei instituţii sau alte gadget-uri.
Excursia
Unul dintre acţionarii importanţi era un umflat cu ceva ani de pârnaie pe vremea răposatului, ajuns prestigios om de afaceri. Omul avea şi un hotel pe Valea Prahovei, considerat foarte dichisit pentru vremurile alea. Sorinel mi-a comunicat, într-o zi frumoasă de mai, că spre sfârşitul săptămânii nea Gelu îşi pune hotelul la dispoziţie pentru un mare chef cu acţionarii principali, reprezentanţi ai clienţilor importanţi, politicieni şi ziarişti prieteni ai băncii. Paranghelia ţinea tot week-end-ul. Îmi făcuse marea onoare să mă treacă pe lista persoanelor care mergeau acolo. E adevărat, nu veneau să mă ia cu limuzina, ca pe VIP-uri, trebuia să mă bag într-un microbuz care transporta şi băuturi fine, dar, după părerea lui, renta.
Am ajuns mai târziu, când chefuiala deja începuse. Amicul meu mi-a mai dat o veste bună. Fiindcă nu ve
