Copii dispăruţi în "împrejurări suspecte". Au trecut ani la rând de când au fost văzuţi ultima oară. De când au zâmbit, de când au plâns, julindu-şi genunchii, de când s-au bucurat de o bomboană. De atunci, ei nu mai sunt decât în dosarele Poliţiei. Urmăriţi General.
Din 2005, de când am început campania pentru copiii dispăruţi, şi până astăzi, le-am învăţat chipurile şi numele pe de rost.
Sunt peste 200 de cazuri vechi, copii preşcolari dispăruţi din faţa casei, copii de 10 ani pe care nu i-a mai văzut nimeni vreodată, adolescenţi în cazul cărora nu se poate da verdictul de "plecare voluntară". În unele dosare, ancheta a mers pe "suspiciune de omor".
În altele, cele mai multe, ancheta a bătut pasul pe loc. Acolo unde poliţiştii au încercat să-şi facă meseria, procurorul a dovedit lipsă de interes. Sau nu şi-a văzut decât propriul interes. Ca să încerci să probezi un omor în lipsa cadavrului, trebuie să fii cu adevărat un profesionist. Să crezi în ceea ce faci şi să fii bun. Copiii dispăruţi, Urmăriţi General în Rai, nu au parte, post-mortem, de procurori curajoşi. Moartea unui copil oarecare nu are nici un fel de miză. Fără un cadavru care să apară la ştiri în prime-time, fără bocetele părinţilor în jurul lui şi parastase otevizate, fără reflectoarele şi presiunea mass-media, moartea violentă a unui copil nu are nici o însemnătate în România. Nepedepsirea ucigaşului e o consecinţă, la fel de banală, a inerţiei în reacţii a societăţii.
Astăzi este Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi. Mass-media vor fi pline de statistici optimiste, de "plecaţi voluntar" de acasă care au fost readuşi în sânul familiei, de sfaturi cu "ce să faci ca să nu ţi se întâmple"...
Despre cei Urmăriţi General în Rai, Poliţia nu va sufla nici un cuvânt. Copiii dispăruţi despre care nu se vorbeşte nu există.
