Se spune ca, oricat te-ai instraina, oricat te-ai indeparta, prin meandrele unei vieti mai mereu risipitoare de destine, pecetea taramului natal ramane tatuata permanent, in suflet, in inima si in minte, si calauzeste pasii hoinari ai unor oameni pentru care plecarea din acel loc mitic, unic, irepetabil, e sinomina cu o condamnare la pribegie pe viata.
Ultimul volum de poezie semnat Ilie Gorjan, aparut la Editura Diagonal, - "Pamantul meu cu gust de secera" - e, de la primul pana la ultimul rand, incarcat de nostalgia satului natal si de o tristete a instrainarii care nu poate fi ascunsa nici macar in versurile incarcate de umor si ludic. Aflat intr-un moment in care "au dat in clocot treptele amintirii", poetul vrea sa impartaseasca si celorlalti din tumultul de senzatii si sentimente pe care il desteapta in sufletul sau acel "rai tacut", in care "se-nchid de dor de primavara prunii/ si plang luminile uitate-n lunci".
Rand pe rand, figurile care populeaza aceasta bucata de paradis intra in joc si isi spun povestea. Iubiri pierdute, absurdul "civilizatiei", conflictul dintre generatii, razboiul mereu pierdut cu timpul sunt surprinse prin dialoguri vii, prin intelesul profund al unor intamplari doar in aparenta marunte. Figuri atipice sau emblematice pentru comunitate incearca sa transmita mesaje pentru care cuvintele nu par de ajuns, sau sa decripteze complicatele sisteme de parghii ce pun in miscare acest micro-univers. Satul oltenesc, impregnat de un mod ancestral si plin de bun simt de a percepe lumea, guvernat de principii si reguli a caror incalcare e de neinchipuit pentru oamenii locului, intra in conflict cu o lume noua, fada, superficiala, care dezorienteaza si dezamageste.
Despre toate acestea scrie Ilie Gorjan cu versuri albe vioaie, ce par sa aminteasca de lirica lui Marin Sorescu, sau cu rime cizelate de eleganta sonetului. Pe alocu
