In sud si in vest Romania are frontiere. La rasarit, ea continua o vreme prin intinderi de ape delimitate din bazinul Marii Negre. In rest, la nord si inspre est, tara are o granita. Poate diferenta este prea subtila si deci greu de sesizat, dar la noi o frontiera nu e totuna cu o granita, macar fiindca primul cuvant are o origine neolatina, venind dinspre frantuzescul frontière, in timp ce al doilea are la baza un cuvant slav, care in rusa suna exact cum l-am preluat noi. Imprejurari istorice fac, din nefericire, ca achizitiile din rusa universalizate rapid sa fie, adeseori, sumbre. Succesul tehnologic si neologic pe care il marcheaza cuvantul robot (de la rusescul rabotai – "a lucra") ramane oarecum izolat, cu nota lui pozitiva, in raport cu nomenklatura (stabii partidului unic rosu), cu gulagul (de la acronimul desemnand lumea lagarelor sovietice) si cu altele asemenea, conotate negativ pana la refuz.

Nu este de mirare ca pentru romani si Romania, o frontiera nu este totuna cu granita. In timp ce frontiera ne desparte de ceilalti, granita trage brutal o linie intre noi si... tot noi. Asa au vrut tarii din vremea lui Petru cel Mare, asa a facut "tatucul" Alexandru I in vremea pacii de la Bucuresti petrecuta in vremea imparatului Napoleon I (in 1812) si asa a izbutit Stalin, in vara anului 1940. Cu gandul la Imperiul Roman si la replierile lui pe linia Dunarii, poti confunda fara riscuri frontiera sudica a Romaniei actuale cu limesul stramosilor vorbitori de latina, caci fluviul desparte o lume sud-slava de neolatinii din Carpati, Subcarpati si campiile aferente. Dar granita e numai una: cea care ii desparte pe romanii de aici de romanii de dincolo.

Sa fiu iertat pentru aceste precizari filologice pe care politicienii si analistii straini le pot cu usurinta nevinovata trece cu vederea. Incarcatura istorica din spatele acestor sinonime rel