La 25 mai 1989, Mihail Sergheevici Gorbaciov era reales în fruntea Sovietului Suprem, la capătul unei campanii electorale animate. Liderul de la Kremlin se simţea atât puternic, cât şi mulţumit. Deoarece, încă de la alegerea sa ca secretar general al PCUS, în 1985, şi până la accentuarea procesului de perestroika avusese alături un susţinător de nădejde: soţia sa, Raisa Maksimovna Gorbaciova.
Nu aceeaşi putere şi mulţumire se simţea la Bucureşti. Realegerea lui Mihail Sergheevici nu îl lăsa rece pe Nicolae Ceauşescu (mai ales că îi trezea amintirea furtunoasei vizite din, coincidenţă, tot 25 mai, dar 1987, a liderului sovietic în România), dar nici nu îl agita prea tare. Pe Elena Ceauşescu însă, structură agresivă din naştere, nu o lăsa rece. Pentru ea, ceea ce tocmai se întâmplase în URSS însemna şi mai multă influenţă pentru mondena Raisa Maksimovna. Iar acest lucru o enerva.
Ca nuca-n perete, ca blinia fără straturi, ca fata fără zestre, aşa o avea la inimă Elena pe distinsa doamnă (căci nu prea avea aer de tovarăşă) Raisa. De unde ura, mai bine zis, invidia? Lăsând momentan la o parte faptul că stupul vrăşmăşiei îşi ieşise din matcă în 1987, aversiunea avea mai multe "substraturi", pornind chiar de la ceea ce însemna Raisa ca persoană.
Teoretic n-ar fi avut de ce să o urască, deoarece, pe alocuri, aveau caracteristici biografice comune, dacă e să luăm în considerare că în popor (poporul sovietic, desigur) se spunea că Raisa e prea autoritară şi dedulcită puterii, iar de la numirea lui Gorbaciov ca secretar general al PCUS, în 1985, niciodată, în URSS, soţia unui conducător suprem nu fusese atât de implicată în jocul puterii. Elena Ceauşescu ar fi putut fi mulţumită. Însă, dacă a fost acuzată adesea de lipsă de feminitate, iată că motivul urii ei mergea, printre altele, pe unul dintre banalele principii ale feminită
