Pagina întâi a ziarelor şi coperta revistelor occidentale, deşi concepute pentru a excita dorinţa clienţilor, nu constau exclusiv în fotografii ale zonelor erogene ale corpului omenesc; acolo, revistele care nu se fac ecoul dorinţei imediate a cititorului nu dispar de pe o zi pe alta, pentru că, totuşi, nişele continuă să existe, să se transforme şi să se reproducă; ascultătorii de jazz şi de muzică clasică au parte de propriii prestatori de servicii. Acolo există suficienţi oameni capabili să înţeleagă mizele unei dezbateri, o expunere de argumente, o dizertaţie chiar, capabili să înţeleagă istoricitatea unui fapt, a unei idei, destui care să asigure pragul critic al profitabilităţii unei cât de mici afaceri.
Există însă şi aici, în Occident, diferenţe culturale majore. Francezii, de pildă, pe care noi, la nivelul societăţii urbane, îi imităm, reuşesc mereu să vândă patos; dacă nu pozitiv, atunci negativ. Într-o astfel de logică economică se înscrie suplimentul despre educaţie al numărului de miercuri, 13 mai, din Le Monde, intitulat La culture générale mise au piquet (Cultura generală pusă la colţ). Sub titlul sensibil se înscriu însă şi texte care dau de gândit. Nu fac acum rezumatul celor opt pagini ale dossier-ului. Mă opresc la un singur articol, cel în care Christian Bonrepaux face un Retour sur lhistoire dune notion trčs discutée: cultura generală.
Cultura generală este o noţiune foarte franceză, spun autorii suplimentului, care înregistrează modul în care sintagma este înţeleasă şi practicată de către sistemele de învăţământ în alte ţări europene: în Marea Britanie, este vorba despre deprinderea elevului de a mânui concentratul de cultură pe care-l poţi găsi pe net; în Germania şi Suedia, prin Allgemeinwissen (respectiv allmanbildning) se înţelege o sumă de cunoştinţe generale, ceva mai artistice în Germania, hotărât orientate spre social în