Dacă tot ne preocupăm de ceva vreme, în mod steril, de brandul de ţară, adică încercăm să ne definim personalitatea, poate nu ar strica să scoatem capul pe ferestruica bunkerului numit România şi să vedem la ce standarde internaţionale ne raportăm. Vom afla, printre altele, că fostul preşedinte al Coreei de Sud, Roh-Moo-Hyun, s-a sinucis pe 23 mai pentru că nu mai putea suporta povara morală a acuzaţiilor de corupţie care i se aduseseră, iar în Marea Britanie clasa politică este pe cale să fie decimată de scandalul deconturilor abuzive ale miniştrilor şi parlamentarilor, care, profitând de un sistem permisiv, au decontat pe bani publici cheltuieli personale. Revolta alegătorilor a dus nu numai la returnarea banilor, ci şi la importante revocări din funcţie şi demisii, din care cea mai răsunătoare este demisia speakerului Camerei Comunelor, Michael Martin, gest fără precedent în istoria Parlamentului britanic.
Dacă la noi aceste subiecte nu s-au bucurat de prea multă atenţie, este pentru că nimeni nu se mai aşteaptă ca în România conceptul de ruşine să funcţioneze în viaţa publică: au păţit oare ceva parlamentarii care au încasat bani de chirie, deşi aveau proprietăţi în Bucureşti? Sau demnitarii aflaţi în situaţie de incompatibilitate, cum sunt cei patru parlamentari-rectori sau preşedintele ANI? Lipsa de jenă a celor vizaţi de dezvăluiri mai vechi sau mai recente se bazează atât pe convingerea că în România doar fraierii se ruşinează, cât şi pe constatarea că toţi cei care au luat în serios lupta contra corupţiei au fost excluşi din sistem. Calomniile PSD, PNL şi UDMR la adresa Monicăi Macovei, de pildă, constituie ştiri zilnice şi nu am putea spune că PD-L o apără bărbăteşte, ci mai degrabă muţeşte.
Recent, situaţia creată în jurul codurilor civil şi penal a dus la un nou val de acuzaţii din partea PSD la adresa Monicăi Macovei. În aparenţă, ele
