…dar mai bine mai tarziu decat niciodata (n-am gasit alta rima:). Subiectul, oricum, nu se perimeaza. Atentie! Nu imi propun sa discut sinuciderea in general ci sinuciderea asistata in particular. Evit, astfel, cu buna stiinta o intreaga pleiada de argumente pro si contra sinuciderii, Biserica. etc.
Haideti sa intram piezis in subiect. In cel putin cateva state din USA sinuciderea este interzisa (si pedepsita!) prin lege (la fel si sexul oral). NU radeti, ca nu e de ras! E de plans. Cum poate sa vina statul sa-mi spuna ce am si ce n-am voie sa fac cu viata mea?!? Statul nu e Biserica, nu e Maestrul, nu e Parintele meu. Discutia aici se pune in termeni clari: pana unde poate interveni publicul in privat? De ce sa intervina statul intr-o chestiune atat de personala (mai personala decat sexul oral, ors’cat)? Las la o parte aberatia cu “pedepsitul” (legisluitorii nici macar n-au cadadicsit sa spuna ca tentativa de suicid se pedepseste – ci suicidul de-a dreptul: prinde mortul, baga-l la puscarie!). Ma intereseaza aceasta disolutie a spatiului privat, aceasta diluare a unei frontiere care pana mai ieri era sfanta.
Acestea fiind zise, haideti sa vedem putin si reversul medaliei: sinuciderea asistata. Pentru ca despre reversul medaliei vorbim in fond aici, chiar daca sustinatorii sinuciderii asistate ar fi cu totul de acord cu prima parte a argumentului. Sa recapitulam: “sinucidere asistata“. Hopa! Asistata de catre cine? Evident, nu de catre vreun apropiat al sinucigasului – altminetri nu s-ar auzi si discuta despre acest subiect. Ci despre cineva care, intr-un fel sau altul, provine din spatiul public (spital, clinica particulara sau nu). De la stat, adica.
Nu stiu altii cum sunt, dar mie unuia imi pare ca impingem ipocrizia nitzel prea departe: vrem sa ne bucuram de avantajele spatiului privat, dar apelam la cel public intr-o chestiune atat de intima
