În urmă cu mai bine de două decenii, SUA au iniţiat un program de acces la locuinţe pentru persoanele cu o bonitate slabă, în general persoane din categorii defavorizate. Un fel de dobândă subvenţionată a făcut să apară prima categorie de clienţi de risc, aceea de sub prima categorie, adică subprime, expresie devenită între timp celebră. De atunci, o politică a banilor ieftini şi o falsă dispersie a riscului au făcut ca această categorie de clienţi să devină una largă şi din 2008 a dat peste cap întregul sistem bancar. Important este că, printre factorii originari ai actualei crize, intră şi această bună intenţie de a deschide accesul la case şi unei categorii cu bonitate redusă. Întrebarea este cum ar trebui procedat ca programul pe care guvernanţii l-au denumit prima casă să nu implice riscuri de genul celor de mai sus. Nu e vorba de criză, ci de a nu expune inutil băncile prin clienţi garantaţi de stat.
La o primă vedere, programul este unul interesant. Nu are, aşa cum speră premierul Boc şi ministrul Pogea, capacitatea de a rupe criza imobiliară, a oferi locuri de muncă şi relansa piaţa construcţiilor, dar rămâne unul interesant. Nu este nici pe departe panaceul universal şi nici măcar nu va oferi case cu atâta generozitate cu cât anunţă acum miniştrii în campanie. Sau tocmai acest lucru nu ar trebui să facă. Cât ar părea de paradoxal, dar succesul programului ar sta în moderaţia cu care se vor acorda creditele. În fond, statul oferă garanţii, e drept, foarte necesare acum. În condiţiile în care piaţa imobiliară scade, pentru o bancă, garanţia imobiliară, parte a creditului ipotecar, riscă să nu mai acopere valoarea creditului. Pur şi simplu, banca este reticentă să acorde banii, pentru că, rămânând cu casa, riscă să nu o mai poată valorifica la suma împrumutată. De aceea, cere garanţii suplimentare. Şi, tot de aceea, a mai pus câteva procente în dob
