Dezamăgirile lui Traian Băsescu faţă de alianţa cu PSD sunt şi vor fi minore în comparaţie cu cele ale propriului electorat. Diferenţa este că preşedintele poate să şi le exorcizeze tunzând oi, făcând băi de mulţime sau îngropându-le sub câte un clop, în timp ce electoratul nu are decât refugiul urnei sau al tihnei duminicale. În plus, nu e clar dacă motivele dezamăgirilor au vreun punct comun. În cazul preşedintelui, pare să fie vorba despre constatarea că PSD îşi trage beneficiile electoralo-populiste ale crizei pe propria turtă, aruncând neplăcerile în cârca PD-L, şi că blatul nescris pentru prezidenţiale nu doar că nu funcţionează, dar se întoarce împotriva lui.
Pentru electoratul PD-L, despre care chiar şeful statului spunea că nu gândeşte doar cu burta, încremenirea în proiect este un fel de tradiţie postdecembristă din care nu poate fi scos doar cu argumentele crizei. Mai ales că i s-a promis, în momentul istoric al parafării alianţei cu PSD şi al asumării acesteia de către preşedinte, că priorităţile naţionale nu vor fi abandonate. Cu alte cuvinte, că nu va fi folosită criza ca justificare pentru lipsa de reformă în domeniile-cheie. Singurul paleativ pentru incredibila coaliţie rezultată din vot şi din amoralitatea PNL a fost speranţa, în bună măsură autoindusă, că, totuşi, PD-L şi preşedintele Băsescu vor găsi pârghiile prin care să determine PSD să-şi renege antireformismul probat în cei 20 de ani şi să nu boicoteze restructurarea în educaţie, dosarele de corupţie sau obligatoria renunţare la Legea Voiculescu.
Că PSD este acelaşi pe care îl ştim, ba chiar mai mult, în condiţiile în care baronii şi mafioţii fac legea, nu ar trebui să mire, aşa cum nu este surprinzător că principiile PD-L au intrat serios la apă de când se hrăneşte din ciolanul puterii. Ceea ce dezamăgeşte este însă lipsa de dezamăgire a preşedintelui faţă de această situ
