Caragiale-tatăl a ambiţionat să fie un scriitor popular şi a reuşit incomparabil mai mult decât atât.

Prin replicile ofensive ori văicăreţe ale personajelor sale, prin propoziţiile şi sintagmele lor devenite ultracunoscute şi intrate în uz, el a creat, practic, un supracod ficţional, un limbaj şi un comportament sudate ca feţele unei monede, cu putere de circulaţie pe toată întinderea României Mari.

La antipod, fiul său natural Mateiu a jucat de la început şi până la sfârşit cartea stranietăţii morale şi comportamentale. Spre deosebire de celebrul lui părinte, care încalcă preceptele în felul comun, fiind de-al nostru în texte ca şi în viaţă, nefericitul bastard cu fumuri nobiliare are oroare de atingerea şi posibila absorbţie a vulgului. Gusturile lui sunt alese, gesturile, atent coregrafiate, literatura, puţină şi rafinată, iar existenţa, dusă pe tocurile snobului şi introdusă în scenarii ezoterice.

În proza şi în viaţa personală a lui Mateiu I. Caragiale, comunicarea autentică e rară. Două suflete sau două spirite se pot întâlni, însă o asemenea întâlnire, esenţială, are o simbolistică şi o stilistică aparte, nicidecum aerul cu fum de grătare şi năduşeala Oborului.

Cu „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale” (Editura Curtea Veche), splendida carte a lui Ion Iovan, figura închipuitului conte de Karabey se recalibrează formidabil. Personajul secundar devine protagonist, marginalitatea de rol cultural se converteşte într-o originalitate scoasă din umbră şi, sub spotul de lumină, făcută să se desfăşoare. Ca într-o piesă de teatru cu mai multe acte, acum tatăl stă în culise, mormăind în barbă replici trecute şi viitoare, în timp ce fiul, deodată vedetă, este etalat şi răsfăţat de autor.

Cu o minuţie documentară ieşită din comun şi cu o imaginaţie epică pusă la lucru pentru a completa spaţiile lipsă şi