Se întâmplă frecvent ca oameni cu o pregătire profesională superioară, cu mult caracter şi cu dovezi ale calităţii în tot ce fac să fie ignoraţi până şi de cei care ar avea tot interesul să-i remarce şi să le folosească priceperile, ştiinţa, ideile. Explicaţia trebuie căutată chiar în condiţia lor de oameni superiori.

Calitatea are unele însuşiri paradoxale. Când cineva e vădit mai bun ca tine, mai bun ca toţi, acest cineva impune o anume distanţă. Calitatea îi timorează pe contemporanii supradotaţilor. Există, prin urmare, şi o dramă a supradotărilor. Cei mai mulţi se nasc şi mor neştiuţi, în ţări care n-au o politică a calităţii umane. Sunt ţări conduse de tembeli, de proşti, de criminali, de indivizi fără educaţia calităţii.

Ne mândrim cu Brâncuşi şi, în fapt, îi suntem recunoscători că a plecat la Paris şi că s-a realizat acolo ca artist de importanţă mondială. România nu avea un sistem de valorizare a marilor dotaţi şi nu-l are nici astăzi. Aici e diferenţa faţă de ţările din vestul Europei, la sistemul de valorizare a calităţii, nu contează în ce domeniu apare acest plus de calitate.

Să ne imaginăm că într-un târg de-al nostru, cu douăzeci, treizeci de mii de locuitori, se vorbeşte despre un localnic de geniu, aflat în corespondenţă cu fizicieni atomişti de la câteva mari universităţi şi centre de cercetare americane. În târg trăiesc numai oameni de treabă, dar ăsta nu-i un motiv să nu se uite la supradotat ca la o ciudăţenie. Ce să caute el acolo, dacă e adevărat ce se spune, c-ar fi dintre cei mari? Să se ducă acolo unde îi e locul, nu să-i facă pe vecini şi pe consăteni să se simtă prost când îl văd!

Oamenii de calitate îi fac pe aproape toţi politicienii de la judeţe şi de sus, din Capitală, să se simtă prost, să se simtă alături cu valoarea. Un om cu valoare nu poate fi remarcat decât de alt om cu valoare.