De cand Adrian Nastase este in vizorul anchetatorilor ma straduiesc din rasputeri sa cred in nevinovatia sa, asteptand verdictul final al unei instante.
Incerc sa cred ca-i posibil sa fie o victima politica, nedreptatita inclusiv de Bruxelles, care ii vrea capul ca pe un simbol al anticoruptiei.
Vreau sa cred ca un om de valoarea sa intelectuala, unul dintre putinii politicieni autentici ai Romaniei, nu putea fi lacom pana la intunecarea mintii, si ca adevarul sau este la un pas distanta, intr-o zdrobitoare hotarare de achitare.
Atat doar ca pasul acesta a devenit prapastie, una de netrecut.
S-ar putea scrie tratate de drept despre toate artificiile juridice folosite de avocatii lui Adrian Nastase pentru a tergiversa dosarele sale, iar solidaritatea transpartinica a colegilor sai parlamentari s-a dovedit cu adevarat exceptionala.
O singura bresa a fost posibila, atunci cand, sub presiunea uriasa a Comisiei Europene si cu inima stransa, deputatii au acceptat sa-l trimita in ancheta penala. Asta dupa ce reprosau Parchetului, care nu putea declansa urmarirea penala, ca nu aduce probe noi. O fi bataie de joc sa impingi un om pe scari si apoi sa-l intrebi de ce alearga?
Bresa Matusii Tamara s-a inchis insa, asa ca dosarul Zambaccian e in continuare blocat, in timp ce deputatii din comisia juridica fac piruete si teoria dreptului constitutional.
Avocatii amanarilor
Dar Adrian Nastase a ajuns totusi la judecata cu dosarul Trofeul Calitatii. Auzind vestea, mi-am zis ca a venit in sfarsit sansa mult asteptata: fostul premier are ocazia sa dovedeasca rapid ca totul e doar o facatura, ca prin competitia suspectata ca i-ar fi adus fonduri de campanie n-a vrut decat sa dea elan competititivitatii si ca, intr-adevar, au fost dispuse sa plateasca o taxa fabuloasa de patricipare la un conc
