„Voiam o biserică robustă, crescătoare spre cer, cu lumină care vine doar de sus, dinspre cupolă, un cântec al formelor, un consum al contrastelor, aşa cum îl are sculptura lui Brâncuşi. Aşa va să fie Catedrala aceasta“, vorbeşte arhitectul Viorel Voia despre locaşul ce poartă hramul Sfântului Ioan Botezătorul, în lucru de aproape 20 de ani.
Un edificiu uriaş, îmbrăcat în marmură albă. Din loc în loc, scene biblice pe un fundal uşor închis la culoare atrag privirile. Ca şi în muzică, formele îmbină contrastele, stridenţele alternează cu elementele moi. În interior, lumina pătrunde de sus, prin cele 12 lunule tip vitraliu, cu reprezentări iconoclastice bizantine. Afară, la doar câţiva paşi, un părculeţ cu băncuţe, iar dincolo, esplanada e plină cu fântâni arteziene. Un loc în care omul rămâne să-şi bucure sufletul şi să-şi odihnească piciorul. Aşa a fost concepută structura Catedralei „Sfântul Ioan Botezătorul“, despre care Gazeta de Sud a scris în ediţia de marţi.
Urmele lăsate în beton
Un destin ciudat face din Catedrala din Craioviţa, începută în 1991, o operă rămasă neterminată. Simbol al credinţei, locaşul sfânt, ridicat aproape de jumătate, sacrifică ani, consumă energii, împietrit în aşteptare. Între blocurile comuniste, captivă şi încarcerată de spaţiile comerciale, mai mult sau mai puţin moderne, biserica meşterului Voia tânjeşte după Ana, precum Mănăstirea Argeşului. Chinul facerii pare nesfârşit. Lucrările au început demult, s-au oprit, o parte din exterior a fost dărâmată, apoi construcţia a fost reluată, iar oprită... Astăzi, stă încremenită sub soarele încins, rezistând mândră iernilor, gerului şi apelor. „Să nu credeţi că timpul care trece îi face bine. La temperaturi extreme, este afectat betonul, apoi apa, prin îngheţare, îşi măreşte volumul şi începe să sape - şi oţelul poate să-l spargă! Fiecare iarnă îl distruge“,
