Am trăit alături de ei. De copiii de la orfelinat, cu care tatăl meu mă obliga să fiu bună şi să împart (îi mulţumesc că mi-a dat această preţioasă lecţie de compasiune!). Eram cred că în clasa I, când i-am povestit de o colegă de la Casa de Copii care rămăsese orfană de mamă.
A doua zi, pentru că aşa îmi ceruseră părinţii, fetiţa a fost invitată să mănânce la noi acasă, după ore. Nu mai ştiu nici măcar cum o cheamă, îmi amintesc că era tunsă foarte scurt, băieţeşte, şi avea ochii mari şi trişti. Mai ţin minte ascuţitoarea sub formă de contrabas, roz şi "made in China", pe care ea o văzuse pe masa unde-mi făceam temele. I-a plăcut şi i-am dat-o, deşi aveam inima strânsă. Eram un copil egoist care abia învăţa primele lecţii. A plecat cu ascuţitoarea mea în buzunar şi cu braţele încărcate de gutui...
Şcoala mea generală este peste drum de Casa de Copii. Blocul în care m-am mutat, prin clasa a III-a, avea tomberoanele gard în gard cu orfelinatul. Mă duceam cu găleata la gunoi şi trăgeam cu ochiul în curte. Mi se părea înfricoşător, un fel de puşcărie în care sunt închişi copiii condamnaţi la nefericire. Erau, dimineaţa, colegii mei de clasă. Aceeaşi învăţătoare ne punea să buclăm "a"-ul, aceleaşi bănci înguste ne ţineau prizonieri în timpul orelor, aceleaşi cravate ne fâlfâiau pe piepturile costelive (ei nu aveau inel de cravată şi nici cămăşile călcate...).
După însă, cei cu părinţi plecam înspre casă, ei se întorceau la "Casă". Nu vorbeau niciodată cu noi despre ce se întâmpla acolo. Nu îndrăzneam să-i întrebăm pentru ce motive sunt acolo. Aveam un coleg, Cristi, al cărui tată murise. Mama, femeie simplă, de la ţară, îşi dăduse amândoi copiii la orfelinat, pe Cristi şi pe sora lui, pentru că nu avea cu ce să-i crească. La sfârşitul săptămânii, îi vizita. Cristi avea mintea iute, prindea din zbor tot ce se preda în clasă, mă gâ
